11 septembrie 2023 - prima zi de scoala

    Cand vad câtă școală (și cum) se face astăzi... MĂ APUCĂ UN DUREROS DOR de perioada in care am fost elev.

Chiar si asa cum eram si cum imi spuneau toti ... , "branza buna in burduf de caine" , tot am facut mai multa carte decat cei de astazi si am asimilat mai multa invatatura decat ceea ce li se pune astazi la dispozitie elevilor.

Mă oftic maxim că am trecut de cele mai multe ori prin anii de scoala "precum gâsca prin apă" și nu am asimilat toată informatia valoroasă (și GRATUITĂ) pe care SISTEMUL DE INVATAMANT o punea atunci la dispozitie.

Acum ... NU MAI EXISTA SCOALA DE ATUNCI. Acum ... informatia pusa la dispozitia elevilor este trunchiata, extrem de putina, modificata si de cele mai multe ori manipulatoare (modelata dupa interesele celor care trag sforile).

Eu mi-am cam batut joc de scoala la acea vreme. Spun asta sincer, asumat. Bafta mea a fost că Dumnezeu m-a inzestrat cu un IQ "acceptabil" si cu capacitatea de a prinde multe "din zbor" . De asemenea, in cazul meu, dorinta de a cunoaste si de a stii, a compensat cumva lenea si reticența in ceea ce priveste toceala si invățatul standard.
Insă asta nu scuză nimic.
Dacă aș fi avut atunci intelepciunea de acum, aș fi putut imbina si intrepatrunde aproape perfect ceea ce aveam din naștere cu aprofundarea materiei si cu toceala.
M-aș fi putut bucura de bunatatea, dedicarea si devotamentul profesorilor mei de atunci .

Stiu, este tarziu acum sa imi mai pară rău .... Iar majoritatea profesorilor mei de atunci (inclusiv invatatoarea care mi-a indrumat primi pasi in scoala) nu mai sunt printre noi.

Bine ca nu au apucat sa vada unde a ajuns astazi societatea romaneasca si sistemul de invatamant....

Explicatii si învățături catehetice ortodoxe. Sfânta Liturghie 2 .

Timpul săvârşirii

Sfânta Liturghie se poate săvârşi o singură dată pe zi de acelaşi slujitor (preot sau episcop). De asemenea, indiferent de săvârşitor, într-un altar nu se poate sluji decât o singură Sfântă Liturghie într-o zi. „Această unicitate a Sfintei Jertfe (una singură în zi) înseamnă numai o moarte a lui Hristos, care moarte a luat-o pentru noi, şi numai o patimă a Lui pe care odată a răbdat-o pentru noi.” (Liturghier, Povăţuiri)
Sfânta Liturghie se săvârşeşte de regulă dimineaţa, pe la ceasul al treilea din zi, adică în jurul orei 9 dimineaţa. Excepţie de la această regulă sunt: luni şi marţi din prima săptămână a Postului Paştelui, Vinerea Patimilor, Vinerea dinaintea Crăciunului şi Bobotezei când acestea cad Duminica sau luni, în miercurea şi vinerea din Săptămâna Brânzei.


Săvârşitor

Sfânta Liturghie se săvârşeşte numai de arhierei şi preoţi care nu sunt opriţi de a sluji, prin impedimente morale sau canonice. Preotul poate sluji singur sau cu diacon, iar arhiereul slujeşte de obicei înconjurat de sobor de preoţi şi diaconi. Diaconul nu poate sluji Sfânta Liturghie singur niciodată.

Locul săvârşirii

Sfânta Liturghie se săvârşeşte numai în biserică, paraclis sau capele sfinţite şi care au Antimis şi anume în Sfântul Altar.
Se poate sluji Sfânta Liturghie şi afară din biserică (însă tot pe Sfântul Antimis) în cazuri excepţionale: la hramuri, la sfinţiri de biserici şi pe câmpul de luptă având binecuvântarea episcopului pentru aceasta.
Sfântul antimis (gr. αντιμηνσιον - "în loc de masă") este o bucată de pânză de in sau mătase şi este de formă pătrată sau dreptunghiulară (50/60 cm) pe care este imprimată icoana Punerii în Mormânt a Mântuitorului. În Antimis se găsesc cusute părticele de Sfinte Moaşte. Sfântul Antimis este sfinţit, semnat şi dat de episcopul locului, indicându-se parohia sau biserica unde a fost dat pentru slujire, cu hramul ei.



Obiecte şi materii trebuincioase

Pentru săvârşirea Sfintei Liturghii sunt necesare următoarele: Sfântul Antimis, sfintele veşminte, sfintele vase (potir, disc, steluţă, copie, linguriţă, buret, vas pentru căldură), Procoveţe, prescuri (de regulă cinci), vin curat din struguri, apă curată, cădelniţă şi tămâie. Sunt necesare de asemenea cărţi de slujbă: Sfânta Evanghelie şi Liturghier pentru preot, Apostol, Catavasier sau Liturghierul de strană pentru cântăreţ. Obligatoriu pentru a săvârşi Sfânta Liturghie este nevoie de două lumini pe Sfânta Masă şi una la Sfânta Proscomidie (acestea pot fi candele sau lumânări).

SURSA:

Pagina Manastirii Turnu (Targsor, Prahova) 

Explicatii si învățături catehetice ortodoxe. Sfânta Liturghie 1 (XXVII) .

     „Sfânta Liturghie este Taina Tainelor, Sfinţirea Sfinţirilor, adevărat Sfântul Sfintelor, a toate săvârşirilor săvârşire, începătoare de săvârşire şi săvârşitoare.” (Sfântul Simeon al Tesalonicului)

Cuvântul Liturghie vine din limba greacă şi înseamnă o slujbă sau lucrare comună, de interes public. De-a lungul timpului, Dumnezeiasca Liturghie a fost cunoscută sub mai multe denumiri: frângerea pâinii, Cina Domnului, paharul binecuvântării, euharistia, aducerea (prosfora, termen sinonim cu anafură), taină sau mister, jertfă, sfânta slujbă, adunare.

Sfânta Liturghie are un dublu scop: primul, sfinţirea Darurilor de Jertfă – adică prefacerea pâinii şi vinului în Sfântul Trup şi Sânge al Domnului şi al doilea, sfinţirea credincioşilor prin împărtăşirea lor cu Sfintele Taine.


Temei scripturistic 

Instituirea Sfintei Jertfe a avut loc la Cina cea de Taină săvârşită de Însuşi Mântuitorul cu ucenicii Săi înainte de Sfintele Patimi (cu o zi înainte de Paştele iudaic): „Iar pe când mâncau ei, Iisus luând pâine şi binecuvântând a frânt şi, dând ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi, că acesta este sângele Meu, al Noului Legământ, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor.”(Matei 26, 26-28) „Aceasta faceţi spre pomenirea Mea.” (1 Corinteni 11, 24)



Istoric

Împlinind această poruncă, Sfinţii Apostoli săvârşeau în fiecare duminică Jertfa Mântuitorului în chip nesângeros, rugându-se îndelung ca Domnul să prefacă pâinea şi vinul de pe masa lor în Însuşi Sfântul Său Trup şi Sânge cu care apoi se împărtăşeau. Cea mai cunoscută şi folosită formă a Liturghiei până în secolul IV a fost Liturghia Sfântului Apostol Iacov. Deoarece circulau foarte multe variante ale acestei rânduieli de slujbă, Sfântul Vasile cel Mare (sec. IV) şi, mai apoi, Sfântul Ioan Gură de Aur (începutul sec. V), folosindu-se de variantele existente, au alcătuit fiecare câte o Liturghie care să poată fi folosită fără schimbare în toată Biserica. După ei, Sfântul Grigorie Dialogul (începutul sec.VII) alcătuieşte Liturghia Darurilor Mai Înainte Sfinţite.

În cursul vremii, în Biserica Ortodoxă au mai circulat şi alte forme ale Liturghiei, însă cele trei enumerate mai sus s-au impus şi răspândit pretutindeni astfel încât aproape numai ele se săvârşesc.
Dintre ele cel mai des se foloseşte Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur; Liturghia Sfântului Vasilie cel Mare se săvârşeşte numai de zece ori în an, iar a Sfântului Grigorie Dialogul (care nu este o Liturghie completă deoarece se folosesc Sfintele Taine deja sfinţite la o Liturghie precedentă, scopul ei fiind numai acela de a se împărtăşi credincioşii în timpul Postului când nu se face Liturghie) se face numai în Postul cel Mare.

*** Sursa foto: Doxologia.ro

SURSA:

Pagina Manastirii Turnu (Targsor, Prahova) 

Explicatii si învățături catehetice ortodoxe. Sfânta Proscomidie .

Simbolistică

Proscomidia este prima parte a Sfintei Liturghii. Termenul proscomidie vine de la grecescul „proscomizein” care înseamnă a aduce, a pune înainte, a oferi. În mod obişnuit, proscomidia este cunoscută astăzi ca rânduiala pregătirii şi afierosirii Cinstitelor Daruri, adică a pâinii şi vinului. Deşi are o formulă de binecuvântare de început şi otpust cât şi forma şi întinderea unei slujbe propriu- zise, proscomidia nu este o slujbă independentă ci este inseparabilă de Sfânta Liturghie.

După Sfântul Simeon al Tesalonicului, locul unde se săvârşeşte proscomidia închipuie Betleemul unde S-a Întrupat pentru noi Cuvântul lui Dumnezeu. De aceea, precum El s-a născut din Sfânta Fecioară, Agneţul se scoate din prescură curată. Procoveţele (acoperămintele) închipuie scutecele cu care S-a înfăşurat. Steluţa care se aduce deasupra, închipuie steaua magilor. În locul aurului, Sfintele Vase; pentru smirnă, Darurile ce se aduc în Sfintele Vase; tămâia pentru tămâie, iar în locul închinăciunii şi a slavosloviei păstorilor şi magilor, rugăciunile şi slavosloviile preoţilor.



Timpul şi locul

Proscomidia se săvârşeşte, de regulă, dimineaţa în timpul ceasurilor 3 şi 6, în partea de nord a Sfântului Altar şi anume la masa numită proscomidiar aşezată de obicei într-o firidă în perete sau în altă încăpere aparte care comunică cu Altarul printr-o deschidere fără uşă. Se săvârşeşte întotdeauna de preot (la marile praznice având ajutor şi diaconul), fără să participe cântăreţii sau poporul credincios.



Rânduiala Proscomidiei

După ce preotul se închină la sfintele icoane şi se îmbracă cu toate veşmintele, se duce la proscomidiar unde se află cinci prescuri din grâu curat, un vas cu vin şi unul cu apă, Sfântul Disc şi Potirul, Copia şi acoperămintele. Din prima prescură se scoate Sfântul Agneţ însemnat cu IC XC NI KA (Iisus Hristos Biruieşte). Apoi se pune vin şi apă în Potir. Din a doua prescură se scoate părticica pentru Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu care se aşează în stânga Agneţului. Din a treia prescură se scot nouă părticele aşezându-se în rând de câte trei pentru toate cetele sfinţilor. Din a patra prescură se scot trei părticele mari ce se aşează în faţa Sfântului Agneţ pentru episcopul locului, pentru conducătorii ţării şi poporul credincios, şi pentru ctitorii vii ai sfântului locaş. Din aceeaşi prescură se fac pomenirile pentru cei vii, iar miridele (fărâmiturile) rezultate se aşează în stânga Agneţului sub părticica Maicii Domnului. Din ultima prescură se scot miridele pentru cei adormiţi care se aşează în dreapta Sfântului Agneţ sub cele nouă părticele ale cetelor sfinţilor. Toate acestea se săvârşesc însoţite de rugăciunile rânduite pentru momentul şi pomenirile respective. La toate acestea preotul slujitor poate adăuga şi pomenirile speciale pentru cei vii cum ar fi: pentru cei ce călătoresc, pentru cei bolnavi, pentru împlinirea dorinţelor, pentru cei năpăstuiţi de vrăjmaşi, pentru izbăvirea din închisoare, pentru mulţumire şi la vremuri de mare cumpănă ca la secetă şi ploaie necontenită. Apoi, cu un burete sau o pensulă, preotul strânge cu mare grijă miridele ca nu cumva să cadă vreuna jos după care, rostind rugăciunile momentului, acoperă cu procoveţele Sfântul Disc şi Sfântul Potir. Se face otpustul şi se cădeşte Altarul şi Biserica toată şi se dă binecuvântarea pentru începerea Sfintei Liturghii.



Condiţii:
- prescurile să nu fie vechi, mucegăite, mâncate de şoareci etc.;
- cantitatea de apă să fie potrivită cu chibzuinţă pentru a nu schimba firea vinului;
- prima părticica din cele nouă ale sfinţilor se scoate pentru Sfinţii Îngeri;
- nu se pomenesc viii la morţi după nechibzuita părere că astfel li s-ar produce moartea (preotul slujitor şi cel care ar cere aceasta se afurisesc);
- nu se scot părticele la cererile speciale pentru a se da apoi credincioşilor spre consumare, pierzând astfel binecuvântarea lui Dumnezeu;
- părticelele scoase pentru îmblânzirea vrăjmaşilor nu se dau celor „nedreptăţiţi” care greşesc de moarte dacă le-ar arunca în apă, în foc sau în alte locuri cu gândul că astfel ar provoca moartea dulşmanilor (cei ce vor face acestea se vor socoti drept vrăjitori şi ucigaşi);
- dacă datorită mulţimii miridelor se vor uni cele ale viilor cu cele ale morţilor nu este greşeală de moarte;
- părticele la vii nu se scot decât numai pentru creştinii ortodocşi, spovediţi şi care nu trăiesc în păcate de moarte cum ar fi: desfrânaţi, beţivi, vrăjitori, eretici, atei, etc.
- nu se scot părticele la morţi care nu au fost ortodocşi sau care s-au sinucis;
- nu se pomenesc copiii avortaţi, cu nume de Ion, Ioana sau în alt chip.

*** foto: Doxologia.ro

SURSA:

Pagina Manastirii Turnu (Targsor, Prahova) 

Explicatii si învățături catehetice ortodoxe. Cântăreţul bisericesc.

   Cântăreţul bisericesc, cunoscut şi sub numele de dascăl, ţârcovnic, psalt, cantor sau citeţ, aducând jertfa roadă buzelor, asigură răspunsurile stranei, cântând sau citind acele pasaje din slujbele bisericeşti rânduite după tipic.



Cine poate fi

    După cuvântul Apostolului, orice creştin este dator să-L laude pe Domnul şi să-I cânte în inima lui psalmi şi cântări duhovniceşti, în toată vremea mulţumind (Efeseni 5, 19). Pentru a evita însă neorânduiala, citeţul sau psaltul se hirotesesc de către episcop, căci nu oricui îi este îngăduit să citească sau să cânte în biserică. (Canonul 15 Laodiceea)
Cântăreţ bisericesc poate fi aşadar numai bărbatul care s-a desăvârşit în timp în meşteşugul viersuirii imnelor, psalmilor şi laudelor pe cele opt glasuri bisericeşti şi care îşi închină cugetele sale Făcătorului, râvnind a-L lăuda pe Dumnezeu. Femeile însă nu au voie să cânte în biserică (afară numai maicile în mănăstirile lor) (I Corinteni 14, 34).
Cântăreţii stau în naosul bisericii, de obicei în absida dreaptă sau în ambele abside, mai nou în cafas - un „balcon" construit în partea dinspre apus a bisericii - împrejurul unei strane pe care se află cărţile şi partiturile după care cântă sau citesc.

Scurt istoric

Sfântul Prooroc şi împărat David este primul om care a alcătuit imne cântate lui Dumnezeu, numite „psalmi" după instrumentul care îl acompania la cântarea lor: psaltirea (un fel de liră).
De aici derivă în Biserică denumirea de „muzică psaltică" şi „psalt" pentru cel care cântă Domnului. Aşa cum ne relatează Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei, apostolii au cântat psalmi chiar la Cina cea de Taină (Matei 26, 30). în primele veacuri creştine toţi credincioşii cântau în biserică psalmii şi cântările.
După încetarea prigoanei, în epoca bizantină, rolul psalţilor a crescut foarte mult, apărând chiar o ierarhizare a lor (proto-psalt etc).
Cei mai renumiţi imnografi sau alcătuitori de cântări şi imne bisericeşti au fost: Sfântul Efrem Şirul, supranumit „alăuta Duhului Sfânt" de la care ne-au rămas aproape o mie de laude şi imne, Sfinţii Melozi Roman şi Cosma, Sfântul Ioan Cucuzel şi, nu în ultimul rând, Sfântul Ioan Damaschin, de la care avem cele opt glasuri după care se cântă toate cântările din biserică.



Obligaţiile cântăreţului

• să se străduiască să cânte frumos şi cu evlavie, căci cântă înaintea lui Dumnezeu însuşi, a sfinţilor îngeri şi a tuturor sfinţilor Lui;
• să nu cânte fals, prea tare sau prea încet, pe nas sau strident, prea în grabă sau prea pe larg;
• să nu cânte cântări sau melodii care nu au fost statornicite de Sfinţii Părinţi pentru slujbe;
• să nu folosească în biserică instrumente muzicale sau electronice (vezi canonul 75 Sinodul VI etc.)
• să citească cu atenţie şi clar, fără greşeli, nescurtând sau adăugând de la sine nimic din textele de slujbă;
• să cunoască şi să respecte tipicul bisericesc;
• să asculte de slujitorii Sfântului Altar;
• să ducă o viaţă curată, exemplu moral pentru ceilalţi credincioşi;
• să fie liniştit şi împăcat cu toţi;
• să nu vorbească sau să se certe la strană;
• să pregătească din vreme cărţile pentru slujbă.

SURSA:

Pagina Manastirii Turnu (Targsor, Prahova) 

Explicatii si învățături catehetice ortodoxe. Paraclisierul.

     Paraclisierul e bărbatul însărcinat cu ordinea şi curăţenia bisericii, a curţii acesteia, a clopotniţei etc, îndeplinind şi activităţi neclericale necesare oficierii cultului. Prin excepţie, în mănăstirile de maici această ascultare o are o maică.
„Paraclisier" (paracliser, ţârcovnic) vine din grecescul „para-(e)clisiarh, "cel de pe lângă biserică". In vechime şi în mănăstiri sarcinile paraclisierului erau împărţite mai multor persoane: aprinzător de candele, canonarh, clopotar, deşteptător şi de paraclisierul propriu-zis, cu ascultare în Sfântul Altar.



Alegerea paraclisierului
La biserica de parohie, paraclisierul se alege dintre credincioşii mai în vârstă şi care au timpul necesar să se ocupe de îngrijirea bisericii. El trebuie ales de preot dintre cei chibzuiţi şi blânzi, cu o familie model pentru parohieni.



Datoriile paraclisierului

• să facă trei metanii când intră prima dată în zi în Sf. Altar şi când pleacă la sfârşit, însă fără a săruta Sf. Masă;
• să facă curăţenie în biserică în fiecare săptămână cel puţin o dată, iar gunoiul să-1 ardă într-un loc special amenajat lângă biserică;
• să aprindă candelele şi lumânările la începutul slujbei şi să le vegheze cu multă grijă şi evlavie;
• să se îngrijească permanent ca lumina să fie potrivită, fără să scoată fum, iar feştila să fie în mijlocul candelei, ca să nu crape paharul;
• să menţină candelele curate, spălându-le ori de câte ori e nevoie şi aruncând restul de ulei într-o groapă special amenajată lângă biserică;
• să se îngrijească de încălzirea bisericii;
• să aibă prosoape curate pentru curăţatul icoanelor, catapeteasmei, strănilor, tetrapoadelor, sfeşnicelor etc.
• să cunoască rânduiala slujbei, pentru a da preotului cădelniţa aprinsă la vreme, a fi pregătit să iasă cu lumânarea la vohoade, a aşeza analogul pentru citirea Evangheliei, a da apa caldă, a trage clopotele şi a bate toaca la momentele potrivite;
• să taie prescurile rămase de la Proscomidie, spre a fi binecuvântate ca anafura;
• să aibă o ţinută cuviincioasă şi el însuşi să fie curat.



Paraclisierul nu are voie:

• să folosească la candele ulei rânced sau de proastă calitate, nici ulei sfinţit la St Maslu sau de la Litie;
• să bârfească pe preot, smintind parohienii;
• să bea sau să mănânce în Sf. Altar;
• să aducă în Sf. Altar altceva în afară de ulei, prescuri, vin, lumânări, tămâie şi cărbune;
• să se atingă de Sf. Masă sau să treacă prin faţa ei;
• să schimbe acoperămintele de pe St Masă (aceasta o face numai preotul):
• să atingă sau să mute Sf. Potir, Sf. Disc, Sf. Evanghelie, Sf. Antimis, linguriţa, copia etc;
• să umble la Chivot sau să poarte Sf. Trup şi Sânge al Mântuitorului;
• să se atingă de Proscomidiar sau de Darurile aduse în acest loc;
• să stea în Sf. Altar fără de vreo trebuinţă;
• să vorbească în timpul slujbei, deranjând preotul;
• să mai intre în Altar dacă a făcut păcate grele: beţii, desfrânări etc.

*** foto: Doxologia.ro

SURSA:

Pagina Manastirii Turnu (Targsor, Prahova) 

Explicatii si învățături catehetice ortodoxe.Taina Sfântului Maslu.

Taina Sfântului Maslu

Semnificaţie

*  Boala pentru credincios nu-i numai un rezultat al păcatelor personale nemărturisite, ci şi un „canon". Taina Sf. Maslu e lucrarea sfântă săvârşită de către preoţii Bisericii, cu harul Sfântului Duh, spre tămăduirea, uşurarea suferinţelor trupeşti, iertarea păcatelor şi întărirea sufletească a credincioşilor bolnavi. Partea văzută constă din ungerea bolnavului cu untdelemn sfinţit prin puterea Sfântului Duh.

Temeiuri scripturistice

* Mântuitorul a instituit această Sf. Taină când i-a trimis pe Apostoli la propovăduire: „Celor ce vor crede, aceste semne vor urma: în numele Meu, demoni vor izgoni, peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi" (Marcu 16,17-18). Sf. Apostoli au practicat Taina Sf. Maslu chiar de la prima lor propovăduire: „Şi scoteau mulţi demoni şi ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau" {Marcu 6,13). Urmând Apostolilor, episcopii şi preoţii au săvârşit şi ei această Sf. Taină, cum ne arată Sf. Ap. Iacob: „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi ei să se roage pentru el, ungându-i cu untdelemn, în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate, se vor ierta lui" (Iacob 5,14-15).

Condiţiile săvârşirii:

- Sf. Maslu se poate săvârşi atât în biserică, cât şi în casa bolnavului. Se poate săvârşi în cazuri de mare nevoie pentru un bolnav anume, la cererea lui, dar şi pentru obştea credincioşilor.
- Sf. Maslu se săvârşeşte după ce bolnavul şi-a mărturisit păcatele şi se împărtăşeşte (dacă e cazul).
- La cei grav bolnavi e recomandat să se spovedească întreaga familie.
- Sf. Maslu se săvârşeşte de regulă în zilele de post (miercuri, vineri, în posturi). în orice caz, indiferent când se săvârşeşte, cei ce participă şi bolnavul vor să ţine post în acea zi.
- Se săvârşeşte obligatoriu de cel puţin doi preoţi.


Aspecte practice:

- Pentru săvârşirea Sf. Maslu credincioşii aduc strict făină albă de grâu şi untdelemn.
- La slujbă nu se pomenesc decât creştini ortodocşi vii.
- Pentru cei ce lipsesc din motive binecuvântate, rudele pot aduce haine ale lor, pentru ca preotul să le binecuvinteze şi să le însemneze cu untdelemn sfinţit.
- Ungerea (miruirea) credincioşilor se face de 7 ori, în chipul crucii, cu un beţişor înmuiat în untdelemnul sfinţit, în timpul citirii rugăciunii „Părinte Sfinte...". După tipic, bolnavul se unge la frunte, la gură, la nări, la urechi, pe piept, pe mâini şi pe tălpi.
- Untdelemnul de la Sf. Maslu trebuie păstrat cu cinste şi poate fi folosit numai pentru miruire ulterioară. Din făina şi cu untdelemn de la Sf. Maslu se face o turtiţă care se coace şi se mănâncă de către bolnav dimineaţa, după anafura şi aghiasmă.



Practici greşite:

- Nu trebuie ca slujba să fie scurtată prin eliminarea pericopelor din Apostol sau a rugăciunii „Părinte Sfinte ...", care se citeşte de şase ori.
- Nu se scurtează slujba nici citindu-se simultan mai multe Sf. Evanghelii sau rugăciuni, de un preot cu voce tare şi de alţii în taină.
- Sf. Maslu se face spre vindecarea trupului şi a sufletului. Cei ce cred şi afirmă că săvârşirea Sf. Maslu duce la moartea bolnavului hulesc împotriva Duhului Sfânt. Boala şi chinul pe patul de moarte sunt îngăduite de Dumnezeu, pentru păcate nemărturisite din uitare, spre mântuirea celui bolnav. Uşurarea şi mutarea la Domnul după săvârşirea Sf. Maslu înseamnă iertare şi bună nădejde de mântuire pentru acela.

SURSA:

Pagina Manastirii Turnu (Targsor, Prahova) 

Explicatii si învățături catehetice ortodoxe. Hirotonirea întru episcop .

Simbolistica

    Episcopul, ierarhul sau arhiereul este cea mai înaltă treaptă a clerului. Episcopii au moştenit drepturile şi puterile prin succesiunea neîntreruptă a hirotoniei de la Sf. Apostoli, ai căror urmaşi direcţi sunt. Episcopii slujesc în locul şi ca imagine vie a lui Hristos în Biserică. Cuvântul „episcop" vine din gr. Επίσκοπος (lat. episcopus) şi înseamnă „supraveghetor", cel ce are grijă de turma lui Hristos. Un episcop eparhiot este responsabil peste toate parohiile dintr-o regiune administrativă, întreaga autoritate sacramentală şi bisericească a clericilor dintr-o eparhie (preoţi, diaconi, ipodia-coni, citeţi etc.) vine de la episcopul lor. De aceea el este pomenit la fiecare slujbă şi niciuna din sfintele slujbe nu poate fi săvârşită în afara harului şi binecuvântării episcopului. Sfântul Ignatie Teofo-rul merge până acolo încât spune că "cine lucrează fără episcop, împlineşte lucrarea diavolului".

Treptele episcopatului

Funcţiunile administrative sau onorifice pe care le poate avea un episcop sunt: arhiereu vicar, episcop vicar, episcop titular, arhiepiscop, mitropolit, patriarh şi patriarh ecumenic. Din punct de vedere liturgic, toţi arhiereii sunt absolut egali ca putere harismatică sau sacramentală, indiferent de funcţiunile administrative sau onorifice pe care le pot avea.

Puterea şi drepturile episcopului

• are dreptul şi puterea de a săvârşi deplin toate sfintele slujbe şi toate lucrările sfinte ale cultului, fără nici o excepţie;
• are dreptul de a transmite harul prin hirotonie, fie unui nou arhiereu prin conlucrare cu alţi epi-scopi („episcopul se hirotoneşte de doi sau trei episcopi"), fie preoţilor sau diaconilor;
• are puterea de a sfinţi Sfântul şi Marele Mir prin conlucrare cu ceilalţi episcopi;
• are puterea de a sfinţi bisericile şi antimisele;
• are puterea de a săvârşi toate hirotesiile (duhovnic, egumen, protoiereu, ipodiacon etc.)
• are dreptul de a fi înainte-stătător sau protos (cel
dintâi în slujire) la oricare slujbă la care ia parte, indiferent dacă slujeşte sau nu (binecuvântarea "Pace tuturor" se rosteşte numai de episcop);
• are dreptul de a supraveghea săvârşirea corectă a cultului.



Condiţiile pentru hirotonia episcopului:

• să fie creştin ortodox;
• să fie fost tuns monah;
• să fie fost hirotonit preot;
• să aibă recomandarea duhovnicului;
• să nu aibă impedimente canonice;
• să nu fie impus de puterea politică;
• să fie ales de Sinod Sinod;
• să nu fie mason;
• să nu aibă reputaţie proastă;
• să nu se fi lepădat de credinţa ortodoxă;
• în cazul unui preot de mir, acesta poate fi hirotonit episcop dacă este văduv şi primeşte tunderea în monahism;
• ca preot să nu fi încălcat canoanele Bisericii;
• să nu fi fost dovedit pentru risipirea averii bisericii care i-a fost încredinţată.



Interdicţiile şi limitările episcopului

• nu are voie să hirotonească în schimbul oricărui fel de răsplată (bani, favoruri, cadouri etc.);
• nu are voie să hirotonească un cleric fără să precizeze biserica pe seama căreia se hirotoneşte;
• nu are voie să hirotonească decât în eparhia sa;
• nu are voie să slujească în altă eparhie decât cu binecuvântarea şi invitaţia episcopului eparhiot;
• nu are voie să ia decizii cu privire la dogmă, canoane sau rânduială liturgică decât împreună cu ceilalţi membri ai Sfântul Sinod;
• nu are voie să înstrăineze din averea Bisericii;
• nu poate lăsa prin testament averea Bisericii rudelor sale;
• nu are voie să primească demnităţi şi funcţii politice sau administrative laice;
• nu are voie să slujească cu eretici sau schismatici, sub pedeapsa caterisirii.



       Hirotonirea întru episcop se sprijină pe Canonul 1 Apostolic, care spune ca acesta să fie hirotonit de 2 sau 3 episcopi. Astfel hirotonia episcopului se face de către mitropolit sau, în lipsa Iui, de către episcopii-delegaţi ai Sinodului Mitropoliei din care face parte eparhia respectivă. Slujba de hirotonie întru episcop se compune din două pârti: ipopsifierea, adică chemarea candidatului (ipopsifiu) ia treapta arhierîei şi hirotonia propriu-zisă.

În seara din ajunul hirotoniei se face slujba de ipopsifiere. După vecernie, ipopsifiul (cel chemat la arhierie), însoţit de doi arhierei, săvârşeşte rân-duiala chemării. După binecuvântare şi rugăciunile începătoare, se cântă troparele Pogorârii Sfântului Duh şi apoi se cădeşte de către ipopsifiu, după care, din uşile împărăteşti, acesta face o mărturisire de credinţă şi cere de la Dumnezeu să fie învrednicit „a păstra dumnezeiasca treaptă a Arhieriei curată şi neprihănită, până la suflarea cea mai de pe urmă, ca să poată da răspuns bun în ziua cea de apoi". Cei doi arhierei întocmesc un proces verbal în însăşi condica Sfântului Sinod prin care se constată chemarea ipopsifiului la treapta arhieriei. Cel chemat ia apoi binecuvântare de la mitropolit şi este dator să se pregătească pentru hirotonie: să se spovedească, să-şi petreacă noaptea în priveghere şi rugăciune către Dumnezeu.




Hirotonia propriu-zisa

Înainte de Sfânta Liturghie, ipopsifiul, ţinând în mâini Sfânta Evanghelie, se aduce de către doi diaconi între sfeşnicele împărăteşti. Având mărturisirea de credinţă aşezată în Sfânta Evanghelie, la întrebarea întâiului arhiereu: „Şi ce crezi?", ipopsifiul, după ce deschide Sfânta Evanghelie, rosteşte cu glas mare mărturisirea de credinţă care cuprinde:
• Crezul în întregime;
• însuşirile Celor Trei Feţe ale necuprinsei Dumnezeiri pe larg;
• cele despre înomenirea Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu Celui în ipostas şi câte firi dogmatizează în Unul şi Acelaşi Hristos Dumnezeu;
• anatematizarea tuturor ereticilor şi mărturisirea Fecioarei Măria ca adevărat Născătoare de Dumnezeu
• păzirea tuturor canoanelor de la cele şapte Sinoade ecumenice şi a celor locale;
• păstrarea şi urmarea cu sfinţenie a învăţăturilor Sfinţilor Părinţi;
• păstrarea tradiţiilor Sfintei Biserici Ortodoxe.
După acesta, luând condeiul, semnează dedesubtul acestei mărturisiri. Apoi începe Sfânta Liturghie.


Hirotonia se oficiază de cel puţin trei episcopi, arhiereul-protos fiind cel de care candidatul este dependent jurisdicţional.

După începerea Sfintei Liturghii, candidatul, îmbrăcat în veşminte preoţeşti, intră în altar unde slujeşte alături de ceilalţi clerici. După ce se cântă „Sfinte Dumnezeule...", iar arhiereii slujitori au rostit chemarea „Doamne , Doamne, caută din cer şi vezi..." cel chemat la treapta arhieriei vine în mijlocul bisericii unde face trei metanii mari. Doi preoţi, purtând dichero-tricherele îl iau, unul de o parte şi altul de cealaltă, şi îl conduc până la uşile împărăteşti, zicând alternativ: „Porunceşte, Porunciţi, Porunceşte, Preasfinţite Stăpâne, spre cel ce vi se aduce înainte spre a fi hirotonit arhiereu..."

Ajungând la uşile împărăteşti unde se află arhiereul protos, acesta îl bi-necuvintează de trei ori pe candidatul îngenuncheat. Apoi arhiereii cu dichero-tricherele în mâini îl iau pe candidat de mâini înconjurând Sfânta Masă de trei ori, candidatul sărutând cele patru colţuri ale Sfintei Mese. La fiecare înconjurare se cântă câte un tropar: „Sfinţilor mucenici...", „Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeule..." şi „Isaie dănţuieşte..."; după care candidatul face trei metanii în faţa Sfintei Mese. Apoi îngenunchează la colţul din dreapta al Sfintei Mese peste care îşi pune mâinile una peste alta şi îşi reazămă fruntea peste ele. Arhiereul-protos, binecuvântându-l pe cap pe candidat îi pune pe cap omoforul şi Sfânta Evanghelie deschisă cu faţa în jos şi împreună cu el şi ceilalţi doi arhierei pun mâinile lor drepte sub Evanghelie pe capul candidatului.

Se citeşte formula de consacrare: „Cu alegerea şi confirmarea...". Terminând aceasta face trei cruci pe capul candidatului şi toţi cei trei arhierei rostesc o rugăciune către Dumnezeu „de a fi învrednicit să ia jugul Evangheliei şi vrednicia arhierească" spre mântuirea poporului şi slava lui Dumnezeu. Se rosteşte o ectenie care cuprinde şi o rugăciune pentru noul hirotonit. în acest timp arhiereii se roagă încet: „Doamne Dumnezeul nostru, de vreme ce firea omului nu poate suferi fiinţa Dumnezeirii..." cerând ca să-1 lumineze Dumnezeu cu harul Lui ca atât el cât şi sufletele încredinţate lui în viaţa aceasta să aibă parte de împărăţia lui Dumnezeu.

Noul hirotonit este condus prin uşile împărăteşti de arhierei iar protosul, dându-i succesiv: sacosul, omoforul, engolpionul, crucea şi mitra întreabă de fiecare dată poporul credincios: „Vrednic este?" La aceasta poporul întăreşte cu cuvântul său vrednicia noului hirotonit, zicând cu glas mare: „Vrednic este!" Primind apoi dichero-tricherele noul hirotonit binecuvintează poporul care-i cântă „întru mulţi ani, Stăpâne."

După ce primeşte cuvenitele Felicitări continuă Sfânta Liturghie, iar locul cel dintâi îl are noul hirotonit.
După terminarea Sfintei Liturghii se iese în mijlocul bisericii, iar protosul care a oficiat hirotonia îl îmbarcă cu mantia pe noul arhiereu, îl aşază în scaun şi, dându-i în mână cârja arheierească, îi zice: „Primeşte cârja aceasta, ca să păstoreşti turma lui Hristos cea încredinţată ţie şi celor ascultători să le fie toiag de sprijin şi întărire, iar celor neascultători şi nestatornici, toiag de deşteptare şi îndreptare".

SURSA:

Pagina Manastirii Turnu (Targsor, Prahova) 

Explicatii si învățături catehetice ortodoxe. Hirotonirea întru preot .

Simbolistica

     Preoţia sau hirotonia întru preot este Taina prin care diaconii, prin punerea mâinilor şi rugăciunea arhiereului, primesc puterea de a săvârşi Sfintele Taine (exceptând Taina Hirotoniei rezervată exclusiv episcopului), diferite slujbe bisericeşti, puterea de a propovădui cuvântul mântuirii şi de călăuzi credincioşii către împărăţia Cerurilor.
Prezbiter (preot) vine din limba greacă - presbyteros şi înseamnă „om în vârstă", „cineva venerat" sau „superior", „căpetenie", „strămoş".

Felurile Preoţiei

În Vechiul Testament preoţii proveneau numai din seminţia lui Aaron.
În vremea Noului Testament, preoţia este de două feluri: una pe care o primeşte fiecare creştin la botez şi cea de a doua care se dă prin hirotonie.

Prima este cea duhovnicească sau obştească după mărturia Sfântului Apostol Petru, care spune: „Voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor al său dobândit ca să vestiţi în afară virtuţile Celui Care v-a chemat din întuneric la minunata Lui lumină" (I Petru 2,9). Din aceasta reiese că fiecare creştin este dator să vestească în lume cuvântul despre învăţătura şi faptele minunate ale Domnului Ii-sus Hristos şi să strălucească între cei necredincioşi cum străluceşte lumina în întuneric.

Cea de a doua este preoţia propriu-zisă. Orice bărbat fără prihană, cunoscător al Sfintelor Scripturi şi având mărturia comunităţii credincioşilor poate fi hirotonit având ca îndemn cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Nu fii nepăsător faţă de harul care este întru tine, care ţi s-a dat prin proorocie, prin punerea mâinilor mai marilor preoţilor" (1 Timotei4, 14).

Condiţiile pentru hirotonia întru preot

• să fi fost mai întâi hirotonit diacon; 

• să nu fie divorţat;

• dacă este necăsătorit să înţeleagă că, după hirotonie, nu se mai poate căsători; 

• să aibă recomandarea duhovnicului; 

• să nu aibă alte impedimente canonice; 

• să nu facă afaceri păgubitoare sufletului lui cât şi celorlalţi (de exemplu: comerţ, camătă, jocuri de noroc etc.); 

• să nu aibă reputaţie proastă; 

• pentru hirotonia întru ieromonah este necesară recomandarea duhovnicului, a stareţului şi a consiliului duhovnicesc.

Rangurile preoţiei

Pentru preot rangurile sunt: sachelar, ico-nom, iconom stavrofor şi protoiereu, iar pentru ieromonah (preot călugăr) sunt: singhel, proto-singhel şi arhimandrit. Biserica Ortodoxă Rusă acordă încă o distincţie: arhimandrit mitrofor.
Chiar hirotonit, preotul nu poate spovedi fără să aibă hirotesia întru duhovnic.



Veşminte

Specifice preotului sunt: epitrahilul, brâul şi felonul. Epitrahilul este de fapt orarul diaconesc trecut peste grumaz şi atârnând în jos. Cuvântul provine din limba greacă („epitrahili-on") şi înseamnă „peste grumaz". Fără epitrahil preotul nu poate săvârşi nici o slujbă bisericească. El simbolizează puterea harului dumnezeiesc, care se pogoară asupra preotului, şi jugul slujirii lui Hristos.
Brâul cu care se încinge preotul peste stihar simbolizează măreţia şi puterea cu care Hristos Se încinge ca împărat al întregii zidiri, dar semnifică şi datoria slujirii preoţeşti. Felonul (cuvântul provine din grecescul „felonion", care înseamnă „pelerină") sau sfita este un veşmânt asemănător cu o manta care se pune pe deasupra celorlalte veşminte.
Ea simbolizează puterea cea atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu.

În Postul Mare, în timpul săptămânii, preotul trebuie să slujească cu veşminte de culoare neagră, iar de Sfintele Paşti şi în Săptămâna Luminată, cu veşminte albe sau aurii.

SURSA:

Pagina Manastirii Turnu (Targsor, Prahova) 

Explicatii si învățături catehetice ortodoxe. Hirotonia întru diacon .

• Simbolistica şi temeiul scripturistic

     Hirotonia în general este Taina prin care cei anume pregătiţi primesc prin punerea mâinilor şi rugăciunea arhiereului, puterea de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu, de a sfinţi prin Sfintele Taine şi slujbele bisericeşti şi de a conduce pe cei credincioşi la mântuire după cuvântul Mântuitorului: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh" (Matei 28, 29) şi „Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele, iertate vor fi, şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi" (loan 20, 22-23).
      Prin Taina Hirotoniei se rânduiesc în Biserică în rândul clericilor trei trepte sau stări ale preoţiei în următoarea ordine ierarhică: diaconia, preoţia şi arhieria.
Cuvântul diacon semnifică în limba greacă ajutor. Diaconul apare prima dată în Faptele Apostolilor capitolul 6. Diaconii aveau obligaţia de a sluji la mesele de obşte, înlocuind pe Sfinţii Apostoli. Ulterior, rolul lor a rămas în biserică de ajutători ai preoţilor şi ai episcopilor la săvârşirea Sfintelor Slujbe.

• Condiţiile hirotoniei întru diacon

Pentru a fî hirotonit diacon, candidatul este mai întâi hirotesit citeţ şi apoi ipodiacon. Hirotesia este binecuvântarea prin care se acordă îngăduinţa de a săvârşi anumite servicii religoase (citirea la strană şi a Apostolului pentru citeţ, ieşirea cu lumânarea la Vohod şi aducerea vasului cu apă şi a ştergarului pentru spălarea mâinilor de către arhiereu în cazul ipodia-conului etc).

Diaconul se hirotoneşte în cadrul Sfintei Liturghii, după Axion. Nu poate fi hirotonit decât un singur diacon la o Sfântă Liturghie şi, pentru că momentul hirotoniei întru preot este anterior, niciodată diaconul proaspăt hirotonit nu poate fi hirotonit preot în cursul aceleaşi Sfinte Liturghii.

Alte condiţii ale hirotoniei întru diacon:
- să fie botezat ortodox;
- soţia sa să fie ortodoxă;
- să fi fost fecior la săvârşirea cununiei;
- să se fi căsătorit cu o fecioară;
- să aibă dezlegare de la duhovnic;
- să nu aibă alte impedimente canonice (divorţat, recăsătorit, vinovat de ucidere sau tâlhărie, stăpânit de patima beţiei şi a jocurilor de noroc etc);
- să fie îndeobşte cunoscut ca un om evlavios şi bun creştin.

Monahii se hirotonesc întru ierodiaconi şi pentru hirotonia lor este necesară recomandarea duhovnicului, a stareţului şi a consiliului duhovnicesc al mănăstirii respective.



Rangurile diaconiei:

Rangurile administrative ale diaconiei sunt protodiacon şi arhidiacon

Veşmintele diaconilor:

Veşmintele diaconilor sunt compuse din: stihar, orar şi mânecuţe pe care diaconul le îmbracă doar cu binecuvântarea preotului sau a episcopului. Stiharul este o tunică cu mâneci largi şi care atinge pământul. Ea aminteşte purtătorului de harul Sfanţului Duh care îl acoperă ca o haină a bucuriei şi a mântuirii. A doua piesă este orarul, adică o fâşie îngustă de material ce se înfăşoară în jurul corpului, peste umărul drept. Fără de orar diaconul nu poate sluji niciodată. A treia piesă sunt mânecuţele, care îi aduc aminte slujitorului că nu slujeşte prin propria putere, ci cu ajutorul lui Dumnezeu.

SURSA:

Pagina Manastirii Turnu (Targsor, Prahova) 

Explicatii si învățături catehetice ortodoxe. Divortul.

Semnificaţie

           Întruparea Mântuitorului a deschis drumul pentru nimicirea păcatului prin iubire. Iubirea aproapelui înseamnă şi răspunderea pentru mântuirea sufletului lui. Cu atât mai mult se cere acest lucru într-o căsătorie, unde jertfa pentru mântuirea sufletului celuilalt este mai presus de orice. Iubirea unui soţ pentru celălalt face ca iertarea greşelilor lui să nu fie o simplă trecere cu vederea sau o nesocotire a greşelii, ci o iertare ziditoare, spre mântuirea lui. Divorţul este practic o constatare a distrugerii iubirii, din pricina egoismului care nu lasă loc iertării.



Temei scripturistic

Mântuitorul zice celor ce îi spuneau că Moisi le-a dat voie să se despartă cu uşurătate de femeile lor: „ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă" (Mt. 19, 6), iar prin gura Sfântului Apostol Pavel zice: „legatu-te-ai cu femeia, nu căuta despărţirea" (1 Cor. 7, 27) şi „celor căsătoriţi nu eu, ci Domnul le porunceşte: femeia să nu se despartă de bărbat" (1 Cor. 7, 10). Domnul adaugă însă o îngăduinţă: „în afară de pricină de desfrânare" (Mt. 19, 9).




Pricini pentru care este îngăduit divorţul
Sfânta Taină a Cununiei uneşte aşadar pe cei doi miri până la moarte, divorţul nefiind îngăduit decât în împrejurări excepţionale:
• când unul dintre soţi atentează la viaţa celuilalt prin bătăi, lovituri periculoase, înfometare, împingere către suicid, claustrare, îngrozire şi ameninţare, toate făcute cu scopul ca moartea celuilalt să nu fie pusă în seama lui;
• când unul din soţi cade în apostazie;
• când unul din soţi cade în adulter.
După dumnezeiescul Grigorie Teologul şi soţia are dreptul să-şi lase soţul care preacurveşte însă adaugă că mare dragoste arată acela dintre soţi care, din iubire de Dumnezeu, iartă pe cel ce a greşit, căci scris este: „vor fi amândoi un trup" (Mt 19, 5); însă, după legiurile împăratului Justinian, cel ce a căzut în preacurvie se trimite la mănăstire doi ani pentru pocăinţă, chiar dacă este bărbatul în cauză, după care cei doi vor rămâne împreună, căci celui înşelat nu i se dă posibilitatea altei căsătorii. în cazul în care cel aflat la pocăinţă în mănăstire moare mai înainte de împlinirea celor doi ani, celălalt este obligat să se călugărească (vezi nota la canonul 48 apostolic din Pidalion).
• când unul dintre soţi sileşte sau provoacă avortul, căci anulează scopul de căpătâi al căsătoriei şi pentru că avortul este crimă împotriva copilului nevinovat, dar şi pentru că riscul morţii femeii este foarte mare;
• dacă unul dintre ei se opune procreerii;
• când unul din soţi sileşte pe celălalt la perversiuni sexuale (sodomie, onanie, prostituţie);
• pentru pricina neputinţei (impotenţă) sau refuzul îndeplinirii datoriilor conjugale (nu se referă la neînţelegerile dintre soţi);
• pentru pricină de alienaţie mintală incurabilă;
• în cazul dispariţiei unuia dintre soţi de la domiciliu mai mult de 10 ani pe timp de război.

Divorţul se aplică obligatoriu în cazul în care se constată rudenia de sânge, cuscria, rudenia spirituală (au fost botezaţi împreună, la aceeaşi slujbă, cu aceeaşi apă - din acest motiv băieţii se botează separat şi fetele separat).

Este mare păcat înaintea lui Dumnezeu a divorţa cineva pe motivul că soţul (soţia) nu a adus zestrea promisă sau din cauza sărăciei în care trăiesc cei doi.

În Biserica noastră divorţul bisericesc se pronunţă prin hotărârea episcopului epar-hiot, pe baza cererii celor interesaţi să se căsătorească a doua oară. Cererea trebuie însoţită de actul eliberat de judecătorie prin care a fost obţinut divorţul civil.

SURSA:

Pagina Manastirii Turnu (Targsor, Prahova) 

Explicatii si învățături catehetice ortodoxe. Cununia.

Semnificaţie

       Cununia este taina prin care mirele şi mireasa, după chipul marii taine a unirii dintre Hristos şi Biserică, se unesc din iubire, pentru veşnicie, spre naştere şi creştere de prunci şi spre mântuire.
      Spune Sfântul Simeon al Tesalonicului: „Nunta este darul lui Dumnezeu, dat după neputinţa noastră pentru facerea de copii până ce va sta această lume care este însoţită cu stricăciunea. Dumnezeu n-a voit ca starea noastră să fie precum cea dobitocească, din curgere scârbicioasă, dar pentru că ne-am făcut muritori de voia noastră, a lăsat starea neamului nostru tot într-acest chip a se lucra ca şi la dobitoace, ca să cunoaştem la ce am ajuns. Aceasta se va urma până ce va învia şi va face firea noastră nemuritoare Cel fără de stricăciune, Care a şi murit şi a înviat pentru noi. Drept aceea şi binecuvântează El însuşi Nunta, pentru a nu fi fără binecuvântare începutul vieţii noastre".

Temei scripturistic

     Dintru început Dumnezeu a zidit bărbatul, pe Adam, apoi a zis Domnul Dumnezeu: „Nu este bine să fie omul singur, să-i facem ajutor asemenea lui" (Fac. 2, 18). Şi, luând o coastă din Adam, a creat femeia, pe Eva, şi a binecuvântat însoţirea celor doi zicând: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-1 stăpâniţi" (Fac. 1, 28).

    Mântuitorul, prin prezenţa Sa la nunta din Cana Galileii (Ioan 2, 1-11), unde a săvârşit prima minune prefăcând apa în vin, a ridicat Cununia la înălţimea de Taină a Bisericii, după chipul unirii Sale negrăite cu Mireasa-Biserica.




Impedimente la căsătorie

Cununia nu se poate săvârşi:
• dacă vârsta mirilor este sub 18 ani băiatul sau 16 ani fata;
• dacă oricare din miri este în vârstă de peste 60 de ani;
• dacă diferenţa între cei doi este mai mare de 15 ani;
• dacă unul din miri este schismatic, eretic sau păgân (musulman, evreu, budist etc);
• dacă vreunul din miri a depus voturile monahale sau a fost hirotonit celib;
• în lipsa consimţământului părinţilor sau al tutorilor;
• fără slujba prealabilă a logodnei;
• prin constrângere, răpire, înfricoşare sau înşelăciune;
• dacă vreunul din miri nu este în
deplinătatea facultăţilor mintale (alienat
mintal, schizofrenic etc);
• între rudenii de sânge (până la gradul 7
inclusiv, de exemplu: veri de gradul doi);
• între rude spirituale - năşia (până la gradul trei inclusiv) sau cei botezaţi împreună în aceeaşi apă;
• în timpul posturilor, în praznicele împărăteşti, între Naşterea Domnului şi Bobotează sau în Săptămâna Luminată;
• în lipsa „strigărilor" (anunţării cununiei în biserică) cu 8 zile înainte de cununie.

Alte rânduieli
Este bine ca slujba cununiei să fie săvârşită duminica, îndată după Sfânta Liturghie, iar mirii să participe şi să se împărtăşească, dacă au dezlegare de la duhovnic.

Mireasa se îmbracă în alb, simbolizând curăţia ei. Mirilor care nu şi-au păstrat fecioria nu li se pun cununiile pe cap.

Nu se cuvine creştinilor să facă petreceri de nuntă cu lăutari sau beţii. Masa de nuntă trebuie binecuvântată de preot, care este dator să-i îndemne pe nuntaşi la bună-cuviinţă.

SURSA:

Pagina Manastirii Turnu (Targsor, Prahova) 

Explicatii si învățături catehetice ortodoxe. Sfânta împărtăşanie .

Ce este Sfânta împărtăşanie

Sfânta împărtăşanie, numită şi Euharistie sau Cuminecare, este Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos date nouă spre unire cu Dumnezeu şi spre moştenirea vieţii veşnice. Pâinea şi vinul Sfintei Euharistii nu „închipuie" Trupul şi Sângele Domnului, ci sunt chiar Trupul şi Sângele Domnului, după cuvântul Mântuitorului la Cina cea de Taină: „Acesta este Trupul Meu (...). Acesta este Sângele Meu". Prin mâncare am primit moartea, despărţindu-ne de Rai şi de Dumnezeu, prin cuminecare luăm iarăşi viaţă veşnică.

Etape şi condiţii pentru ca să poată cineva primi Sfânta împărtăşanie
- să fie botezat ortodox;
- să se fi spovedit şi să fi primit dezlegare de la duhovnic (fac excepţie copiii sub şapte ani);
- să nu fie certat cu nimeni şi să îşi ceară iertare de la rudele şi cunoştinţele cărora se poate să le fi greşit cu ceva;
- să fi postit tot postul, dacă se împărtăşeşte în post;
- creştinii mai râvnitori, care doresc să se împărtăşească mai des, şi în afara posturilor, să fi postit între trei şi şapte zile, după cuvântul duhovnicului;
- să se fi înfrânat de la relaţii trupeşti cel puţin trei zile înainte;
- să se înfrâneze de la mâncare şi băutură
în seara precedentă, iar cei evlavioşi să ajuneze
sau să ţină post negru înainte de împărtăşire, cu
binecuvântarea duhovnicului;
- să fie spălat şi îmbrăcat cuviincios;
- să fii participat la slujba vecerniei şi a utreniei zilei respective;
- să-şi fi citit pravila de rugăciune rânduită;
- pentru cei râvnitori, să fi privegheat noaptea precedentă, după putere, citind din Noul Testament, din Psaltire sau alte rugăciuni şi să fi făcut metanii sau închinăciuni, după putere;
- să îşi fi citit canonul şi rugăciunile dinainte de împărtăşire, fără silă sau grabă;
- să fi evitat televizorul şi alte spectacole, discuţiile în contradictoriu sau deşarte.

Nu se pot împărtăşi cei căzuţi în păcate grele: cei necununaţi religios, cei ce fac desfrânări, ucideri, avorturi, beţii, cei ce urmează învăţături şi credinţe rătăcite (mai ales dacă s-au împărtăşit la aceia), vrăjitorii, ghicitorii, cât şi cei care apelează la vrăjitori şi ghicitori. De asemenea, nu se împărtăşesc cei căzuţi în inconştienţă sau în comă, cei nebuni, cei posedaţi de duhuri necurate şi cei violenţi.

Rânduiala împărtăşirii

În mod obişnuit (fac excepţie bolnavii imobilizaţi la pat şi muribunzii), împărtăşirea se face în cadrul Sfintei Liturghii, în faţa Sfântului Altar, după împărtăşirea clericilor, când preotul sau diaconul rosteşte chemarea: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi!", împărtăşirea în timpul utreniei sau la începutul Sfintei Liturghii se îngăduie ca pogorământ numai copiilor mici sau celor în situaţii foarte grave.
Primii la împărtăşire, după clerici, sunt ipodiaconii, citeţii sau cântăreţii care au hirotesie, apoi călugării sau maicile, bărbaţii şi femeile începând cu cei mai în vârstă şi terminând cu cei mai tineri.

După învăţătura din Liturghier, cei ce se împărtăşesc se apropie cu evlavie, cu mâinile încrucişate pe piept, liniştiţi. Cel puţin din motive practice, nu se recomandă ca fiecare credincios să ţină în mână lumânare aprinsă. După ce se împărtăşesc îşi şterg buzele cu acoperământul din mâna preotului (procovăţul), iau anafura şi puţin vin.

După terminarea slujbei trebuie să citească rugăciunile de mulţumire după Dumnezeiasca împărtăşanie, să mănânce cu înfrânare şi evitând pe cât posibil carnea şi băutura multă. De asemenea, se cere înfrânare de la relaţiile trupeşti o zi după împărtăşire. Bun şi folositor este ca după împărtăşire credinciosul să petreacă restul zilei în rugăciuni, citiri sfinte şi fapte bune.

SURSA:

Pagina Manastirii Turnu (Targsor, Prahova) 

Explicatii si învățături catehetice ortodoxe. Spovedania.

Ce este Sfânta Spovedanie

Taina Spovedaniei, Mărturisirea sau Pocăinţa, cum mai este cunoscută, ne izbăveşte, clerici şi simpli credincioşi, din robia păcatelor săvârşite după Botez. Pentru că după Botez nici un om nu poate trăi fără să cadă în păcat, ni s-a dat acest mare dar al iertării păcatelor, prin mărturisirea lor cu părere de rău la preotul duhovnic, prin încetarea săvârşirii lor şi prin îndeplinirea canonului primit.

Originile spovedaniei

Aşa cum se spune şi în rugăciunea (molitfa) dinaintea Sfintei Spovedanii, pocăinţa care conduce la iertarea păcatelor o regăsim încă înainte de întruparea Mântuitorului, la regele David care prin proorocul Natan a dobândit iertare, pocăindu-se pentru păcatul desfrânării şi uciderii, cât şi la regele Mânase, care de asemenea a fost iertat prin rugăciunea cu pocăinţă pentru mulţimea fărădelegilor săvârşite.
Mântuitorul instituie Taina Spovedaniei când spune: „Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute" (Ioan 20, 21-23) şi „Adevărat grăiesc vouă: Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer" (Matei 18, 18).

Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan ne spune: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea" (I Ioan 1, 8-9)

Locul, vremea şi modul săvârşirii spovedaniei

Sfânta Spovedanie se face, de regulă, în biserică, lângă icoana Mântuitorului.
După învăţătura Bisericii, spovedania se face cel puţin o dată în fiecare din cele patru posturi, iar pentru cei râvnitori, de câte ori căderea în păcat îi îndepărtează de harul lui Dumnezeu, ori când le slăbeşte râvna sau când trec prin ispite mari.
Preotul deţine această putere în virtutea hirotoniei, însă dreptul de a o pune în lucrare îl dobândeşte în urma unei rugăciuni speciale săvârşite de episcop, numită hirotesie.
Spovedania trebuie să fie: completă, sinceră, de bună voie, secretă, cu umilinţă şi zdrobirea inimii şi cu hotărârea de a nu mai repeta păcatele mărturisite. Părintele Arsenie Papacioc ne spune: „La duhovnic nu se vine pentru a-i face o impresie bună; cea mai mare bucurie pentru el este când spui toate ale tale, pentru că el simte că se împlineşte".

Greşeli frecvente la spovedanie

• Evitarea mărturisirii păcatelor grele (desfrânare, avort, furt, căderea în erezie, lepădarea de Dumnezeu în public, mândrie etc) şi insistarea pe cele mărunte (minciuni ocazionale, furturi neînsemnate, glumele nevinovate)
• Evitarea mărturisirii stărilor sufleteşti (deznădejde, lenevire, apatie etc.)
• Mărturisirea mecanică, după îndreptarul de spovedanie, care conduce la lipsa pocăinţei
• Spovedania nu se face cu detalii smintitoare pentru preot când este vorba de păcatul desfrânării, ci se spune numai felul desfrânării • La spovedanie nu se spun niciodată numele altor persoane implicate în săvârşirea păcatului
• Spovedania nu se face în grup sau în minte
• Simpla citire a rugăciunii de iertare a păcatelor de către preot sau arhiereu nu echivalează cu Sfânta Spovedanie
• Canonul şi îndrumările date de duhovnic nu se împărtăşesc altor persoane.
Păcatele spovedite sunt iertate şi nu se spovedesc a doua oară. Se mărturisesc păcatele săvârşite doar de la ultima spovedanie, sau cele care, din uitare, nu au fost mărturisite.



Despre canon

Canonul este parte a Tainei Spovedaniei, care nu urmăreşte pedepsirea penitentului, ci a-l face conştient de gravitatea păcatului şi a-l ajuta să se îndrepte. Cel dintâi canon al oricărui penitent este de a nu mai săvârşi păcatul. Cel mai mare canon pe care îl poate da duhovnicul este îndepărtarea pentru o vreme de Sfânta împărtăşanie.







SURSA:

Pagina Manastirii Turnu (Targsor, Prahova) 

Explicatii si învățături catehetice ortodoxe. Mirungerea .

Definiţie şi semnificaţie


Prin ungerea cu Sfântul şi Marele Mir, noul botezat este pecetluit (însemnat, îmbrăcat) cu darurile Duhului Sfânt, dându i se astfel „pecetea cea dintâi şi asemănarea cea după chipul lui Dumnezeu, pe care din neascultare am pierdut-o”, spre a spori şi a se întări în viaţa duhovnicească, a creşte de la măsura copilului la cea a bărbatului desavârşit, adică a lui Hristos.

Ce este Sfântul şi Marele Mir

Despre Sfântul şi Marele Mir Sfântul Simeon al Tesalonicului ne spune că „este Însuşi El, că zice: Mir vărsat îţi este numele. Drept aceea şi pe noi ungându-ne, ne dăruieşte puterea cea vie şi buna mireasmă a Duhului”. Sfântul şi Marele Mir este obţinut din -untdelemn curat de măsline, vin şi diferite esenţe de mirodenii în număr de 38 (nard, isop, trandafir, mosc etc.) şi se sfinţeste numai de către bisericile ortodoxe autocefale, şi anume de către soborul episcopilor în frunte cu Întâistătătorul Bisericii respective, şi numai în Joia Mare din Săptămâna Patimilor, după Sf. Liturghie. Ierarhii merg atunci într-un paraclis amenajat special, unde se pregătesc şi se amestecă cele 40 de componente, cu rostirea unor rugăciuni speciale.
În Biserica Ortodoxă Română Sfântul şi Marele Mir se săvârşeşte o dată la 5 ani şi este o dovadă a canonicităţii şi sobornicităţii ei. Grupări precum „Biserica Ortodoxă de stil vechi”, neputând sfinţi Sfântul şi Marele Mir, evită întotdeauna să spună de unde îl au.

Desfăşurarea slujbei

După Sfântul Botez, episcopul sau preotul (nimeni altcineva nu poate săvârşi această Taină) îl unge pe cel botezat cu Sfântul şi Marele Mir, în semnul sfintei cruci, pe părţile principale ale corpului: frunte, ochi, nas, gură, urechi, piept, spate, mâini şi picioare, rostind de fiecare dată: “Pecetea darului Duhului Sfânt! Amin!”. În practica veche a Bisericii mirungerea se făcea şi prin punerea mâinilor, ulterior re-nunţându se, pentru a nu se confunda cu hirotonia.

Îndrumări practice

După mirungere, spălarea celui nou miruit se va face întotdeauna într-un vas curat, seara, iar apa se va pune într-un loc curat, de obicei la flori sau la rădăcina unui copac.
Este interzis ca de cel miruit să se atingă în acea zi persoane întinate de păcate şi necurăţii: eretici, desfrânaţi, beţivi, necununaţi la biserică, necredincioşi.
Părintele Ilie Cleopa sfătuia pe aceia care au rude care s-au sinucis să facă în loc pomeniri şi parastase pentru cei care au murit în ziua Mirungerii lor. Aceştia au mare trecere înaintea lui Dumnezeu şi cu rugăciunea lor pot uşura pe cei din muncile iadului.
Spre deosebire de Botez, Taina Mirungerii se repetă pentru cei care s-au lepădat în vreun fel de Hristos prin trecerea lor (botezare, iniţiere etc) la alte credinţe sau învăţături eretice.

SURSA:

Pagina Manastirii Turnu (Targsor, Prahova) 

Explicatii si învățături catehetice ortodoxe. Taina Sfântului Botez .

Simbolistică

Botezul este Taina prin care, în urma lucrării văzute a întreitei cufundări în apă, dimpreună cu invocarea Sfintei Treimi, în mod tainic se iartă păcatul strămoşesc şi păcatele personale ale celui care se botează. Prin harul dumnezeiesc, acesta devine mădular al Bisericii lui Hristos şi cetăţean al Cerului. Cuvântul botez provine de la grecescul βαπτιζο care înseamnă cufundare.

Catehumenul (cel care urmează a fi botezat)

Cel care urmează a fi botezat, dacă nu mai este copil, trebuie să dorească şi să ceară botezul, să cunoască adevărurile de credinţă, să se mărturisească de păcatele săvârşite şi să fie hotărât pentru a urma o viaţă în lumina poruncilor lui Hristos.
Pentru prunc, naşul, ca şi garant în faţa lui Dumnezeu şi a Bisericii este mărturisitorul de credinţă al acestuia.
Naşul pruncului sau catehumenului adult trebuie să fie întotdeauna ortodox şi bun creştin, pentru că este dator să se îngrijească de viaţa morală şi religioasă a finului, învăţându-l mai ales prin exemplul personal. Naşul este bine să fie de acelaşi sex cu cel care se botează.

Condiţiile săvârşirii Botezului

Locul în care se săvârşeşte Botezul este biserica, însă, în cazuri excepţionale (pericol de moarte), se poate săvârşi oriunde.
Botezul se săvârşeşte de către episcop sau preot. Atunci când un om nu este botezat şi este în pericol de a muri nebotezat, săvârşitor poate fi orice alt creştin botezat, care îl cufundă de trei ori în apă, rostind cuvintele: „Botează se robul (roaba) lui Dumnezeu (numele) în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.” În cazul în care cel botezat su¬pravieţuieşte, un preot va desăvârşi slujba în totalitatea ei.
Botezul se săvârşeşte oricând, dacă este pericol de moarte, sau cel mai devreme la opt zile până la cel mult patruzeci de zile de la naştere şi, de obicei, în zile de sărbătoare. Botezul se poate face şi în post, dar dacă este urmat de o agapă, nu este îngăduită încălcarea postului.
Din punct de vedere practic, cel ce se botează are nevoie de: haine noi sau curate (de obicei albe), necesare îmbrăcării după botez, şi o lumânare mai mare.

Slujba Botezului

Mai înainte de slujba botezului propriu zisă, se îndeplineşte „Rânduiala la facerea catehumenului”, care este alcătuită din 3 părţi:
- exorcismele, care sunt trei rugăciuni săvârşite de preot în pridvor, în care Îl roagă pe Dumnezeu să îndepărteze de la catehumen toată puterea cea rea a diavolului;
- întreita lepădare a catehumenului, care înseamnă lepădarea de lucrurile întunericului şi de diavol şi „îmbrăcarea cu armele luminii” (în practica veche a Bisericii, lepădările se rosteau până la de zece ori);
- împreunarea cu Hristos, care se face prin rostirea Crezului de trei ori.
Slujba Botezului propriu zisă este şi ea alcătuită din 3 părţi: sfinţirea apei pentru botez, ungerea cu untdelemnul bucuriei pe fiecare mădular în parte şi întreita cufundare în numele Sfintei Treimi. Botezul prin stropire nu este valid.
Taina Botezului este urmată imediat de alte două Sfinte Taine: Ungerea cu Sfântul şi Marele Mir şi Împărtăşirea noului botezat.

Alte rânduieli

Este bine să postim şi să ne rugăm împreună cu cel ce se botează.
Nu este voie ca naşul să fie unul din părinţii trupeşti ai catehumenului.
Naşul nu trebuie să fie ales pe criterii lumeşti (bogăţie, poziţie socială sau politică).
Naşul trebuie să fie îndeobşte cunoscut ca bun creştin şi om moral, să nu trăiască necununat, să nu fie apostat sau ateu, să nu îmbrăţişeze învăţături potrivnice Ortodoxiei (reîncarnare, yoga, MISA, radiestezie, masonerie);
După Botez se face o agapă creştinească, dar nu o petrecere smintitoare de suflet, cu atât mai puţin în scopul obţinerii de avantaje materiale;
Aşa zisele tradiţii, menite să aducă „calităţi” copilului, cum sunt „băutul apei din clopoţel”, „dansul tatălui în jurul copacului”, „punerea de bani în scutece” ş.a.m.d. sunt de fapt obiceiuri păgâneşti, urâte în faţa lui Dumnezeu şi condamnate de Biserică.

SURSA:

Pagina Manastirii Turnu (Targsor, Prahova) 

Explicatii si învățături catehetice ortodoxe. Conduită şi formule de adresare .

                În viaţa de zi cu zi ne întâlnim de cele mai multe ori cu persoane care, încercând să fie politicoase în adresarea către clericii Bisericii, ajung în situaţii de-a dreptul penibile. Pentru clericul care întâmpină asemenea situaţii este dovada sigură că persoana respectivă nu frecventează biserica şi nu are cunoştinţe elementare despre Ortodoxie.


Întâlnirea cu preotul

      Creştinul nu trebuie să se adreseze preotului cu formule ca: „Bună dimineaţa!”, „Să trăiţi!”, „Noroc!” şi nici măcar „Doamne ajută!”. El trebuie să ceară binecuvântarea spunând: „Binecuvântaţi, Părinte!”, sau „Blagosloviţi!”, ceea ce înseamnă acelaşi lucru. Răspunsul preotului poate fi: „Domnul!”, „Domnul şi Maica Domnului!” sau „Domnul Dumnezeu!”, însemnând prin aceasta: „Binecuvântarea Domnului, a Maicii Domnului sau a Domnului Dumnezeu să fie cu tine!”.
Când rosteşte „Binecuvântaţi!”, omul nu trebuie să-şi facă cruce în faţa preotului ca în faţa sfintelor icoane, ci doar să se aplece suficient cât preotul să-l poată însemna cu semnul Sfintei Cruci pe creştetul capului.
Dacă ne întâlnim cu un episcop se poate face metanie mare sau mică (închinăciune) fără să ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci. În cazul în care facem metanie mare, rămânem în genunchi până când acesta ne binecuvintează pe cap.
După ce am primit binecuvântarea, sărutăm mâna preotului sau episcopului, cinstind prin aceasta nu persoana sa în chip special, ci harul lui Dumnezeu cu care a fost investit.




Formule de adresare

Către preot

Întrucât preoţii pot fi „de mir” sau monahi (călugări) adresarea, după cum spune Pr. Nicodim Sachelarie, trebuie să fie:
în cazul preotului de mir:
- „părinte” pentru cel care nu are nici un rang administrativ;
- „cucernice părinte” pentru cel care este sachelar sau stavrofor;
- „preacucernice părinte” pentru cel care este iconom stavrofor;
- „preacucernice părinte protoiereu” în cazul în care este protoiereu.
în cazul monahilor hirotoniţi:
- „cuvioase părinte” celor hirotoniţi ierodiaconi şi ieromonahi;
- „preacuvioase părinte” celor hirotesiţi protosingheli, arhimandriţi şi stareţi.
În practică, însă, s-a generalizat formula „precucernice părinte”, pentru toţi clericii de mir, şi „preacuvioase părinte”, pentru toţi monahii hirotoniţi.


Către episcop

Pentru episcopi formula de adresare este:
- „Prea Sfinţite Părinte” în cazul arhiereilor vicari, episcopilor vicari şi episcopilor;
- „Înalt Prea Sfinţite Părinte” în cazul arhiepiscopilor şi mitropoliţilor;
- „Prea Fericite Părinte” în cazul Patriarhului.
În cazul întâistătătorilor altor Biserici Ortodoxe surori există diferite formule de adresare cum ar fi: „Sanctitatea Voastră” în cazul Pariarhului Ecumenic al Constantinopolului etc.
Nu ne adresăm preotului spunându-i: domnule, cetăţene, stimate părinte, dom’ părinte sau, mai grav, popă. Greşit a intrat în convingerea unor necredincioşi că întâlnirea preotului pe cale înseamnă „ghinionul” acţiunii pe care o săvârşim. Credem însă că este adevărat acest lucru în cazul celor ce merg la furat, la jocuri de noroc şi spre orice alt păcat sau faptă de ruşine.
Spun Sfinţii Părinţi că binecuvântarea preotului dată unui credincios înseamnă aşezarea lui sub acoperământul dumnezeiesc şi sfărâmarea curselor vrăjmaşului diavol.





SURSA:

Pagina Manastirii Turnu (Targsor, Prahova) 

Explicatii si învățături catehetice ortodoxe. Biserica şi rânduielile de comportament.

1. Simbolistica bisericii (ca locaş)

Biserica este locaşul care a înlocuit templul Legii Vechi. Aici se află altarul unde Se jertfeşte Mielul lui Dumnezeu, Hristos, înlocuind şi desăvârşind mulţimea jertfelor de animale aduse pentru împăcarea oamenilor cu Dumnezeu.
Biserica simbolizează Împarăţia lui Dumnezeu, este loc sfânt şi îngeresc, cerul pogorât pe pământ, loc de mântuire, de propovăduire a adevărului de credinţă şi de desăvârşire morală. Este locul unde oamenii se îndumnezeiesc prin împărtăşirea cu Iisus Hristos.

2. Alcătuirea bisericii

La început biserica nu avea o formă definită, din pricina prigoanelor creştinii ascunzându-se în catacombe. Mai târziu, forma locaşului de cult s-a modelat după două simboluri: cel al corăbiei şi cel al Sfintei Cruci.
Având ca model Arca lui Noe, corabia simbolizează izbăvirea neamului omenesc din potopul patimilor şi din furtuna ispitelor şi ancorarea la limanul mântuirii. Sf. Cruce simbolizează Altarul jertfei depline a Mântuitorului Iisus Hristos pentru mântuirea noastră a tuturor.
Biserica e alcătuită de obicei din trei părţi: altar, naos şi pronaos. La acestea se mai adaugă, la unele biserici, pridvorul. Sf, Altar este locul unde se află Sf. Masă care simbolizează Tronul lui Dumnezeu şi este locul de jertfă al Mântuitorului. În Altar intră numai arhiereul, preoţii, diaconii şi paraclisierul şi e despărţit de naos prin iconostas (catapeteasmă). Naosul e locul unde stau, de obicei, bărbaţii şi cântăreţii. La cele mai multe biserici peste naos se ridică turla. Pronaosul, în vechime locul femeilor, poate cuprinde o turlă sau două şi cafasul (balconul de unde cântă corul).

3. Reguli de comportament în biserică

La biserică se vine în ţinută curată şi cuviincioasă. În timp ce femeile vor purta capul acoperit, bărbaţii vor sta descoperiţi.
Pentru a nu crea dezordine şi a nu tulbura slujba, e bine să venim mai înainte de începerea slujbei, să ne închinăm fără grabă la icoane, să aprindem lumânările pentru vii şi răposaţi şi să dăm pomelnicul la Sf. Altar. După ce salutăm pe cei din biserică, ne aşezăm în picioare, în genunchi sau în strană, de unde să putem urmări cu atenţie cântările şi rugăciunile săvârşite. Regula e că bărbaţii stau în faţă, iar femeile în spate, sau bărbaţii în dreapta şi femeile în stânga.
Trebuie să ne păstrăm mintea şi inima departe de grijile lumeşti, slujind Domnului alături de tot poporul: „Un singur glas se cade să fie în biserică; precum suntem un singur trup al lui Hristos, aşa şi o singură lucrare este Sfânta Biserică, adică, să stăm cu frică, să ascultăm, să luam aminte şi să ne rugăm, căci şi clericii împreună cântă, iar noi, toţi, răspundem într-un singur glas”.
După slujba de duminică se cuvine să ne continuăm rugăciunea şi studiul duhovnicesc acasă. Dacă e posibil participăm şi la slujba vecerniei de după-amiază.

4. Ce nu trebuie să facem în biserică

La biserică nu venim împodobiţi, pudraţi, parfumaţi, cu ţinută provocatoare şi indecentă.
După binecuvântarea rostită de preot la începutul slujbei nu ne mai plimbăm prin biserică, nu mai vorbim cu nimeni, nu glumim, nu râdem, nu privim în stânga şi în dreapta, nu ne foim, nu ieşim afară din biserică. În biserică nu se mănâncă, nu se face vânzare şi cumpărare. Nu facem gesturi prin care am putea deranja pe ceilalţi de la rugăciune, nu cântăm mai tare sau pe altă voce decât cântăreţii, nu rostim ecteniile şi rugăciunile pe care le spun preoţii şi diaconii.
La altar nu se aduc decât prescuri, vin, ulei, lumânări şi tămâie.
După sfârşitul slujbei nu mergem la restaurant, la petreceri, la întreceri sportive, nu pierdem timpul la televizor şi la spectacole ucigătoare de suflet.

[pictura: Ludovic Basarab]

SURSA:

Pagina Manastirii Turnu (Targsor, Prahova) 

Explicatii si învățături catehetice ortodoxe. Coliva şi prinoasele.

1. Semnificaţia colivei


Coliva este o ofrandă care se aduce spre sfinţirea credincioşilor, în cinstea sfântului zilei sau la pomenirea celor adormiţi şi este făcută în principal din grâu fiert.
Coliva simbolizează credinţa noastră în nemurirea sufletului, adică în înviere şi în viaţa veşnică. Aceasta după cuvântul Mântuitorului care spune: “Amin, amin grăiesc vouă, bobul de grâu căzând pe pământ, de nu va muri, el singur rămâne, iar de va muri, multă roadă va aduce” (Ioan 12, 24).

2. Originea colivei

Prima atestare a obiceiului de a pregăti colivă din grâu fiert este tocmai din secolul 4. Împăratul roman Iulian Apostatul, în prima săptămână a postului mare, a poruncit ca toate alimentele din piaţă să fie stropite cu sânge de la jertfele idoleşti. Sfântul Mare Mucenic Teodor Tiron s a arătat în vedenie episcopului cetăţii spunându i să îi înveţe pe creştini să nu guste din alimentele spurcate, ci, în loc, să prepare colivă.

3. Felurile şi prepararea colivei
Coliva se face în general din grâu fiert, însă se poate face şi din fructe şi alte produse.
Coliva din grâu se prepară ameste¬când grâul fiert cu zahăr sau miere, arome şi miez de nucă.
Îndulcirea colivei simbolizează dulceaţa vieţii veşnice şi a petrecerii cu cetele îngereşti şi cu toţi sfinţii în Dumnezeiasca Lumină.
Coliva împodobită cu bomboane sau miez de nucă în semnul sfintei cruci simbolizează purtarea crucii de către creştini.
În anumite zone ale ţării se obişnuieşte şi aducerea la biserică a unor “colive” din fructe şi dulciuri.

4. Alte prinoase ce se aduc la biserică
Prinoasele sau ofrandele sunt daruri pe care credincioşii le aduc la biserică drept jertfă, după modelul celei dintâi jertfe aduse de Abel, fiul lui Adam. În diferite momente ale anului se obişnuieşte aducerea de diverse prinoase:
• de Paşti se aduc ca prinoase carne, brânză şi ouă roşii;
• la Schimbarea la Faţă a Domnului se aduc prinoase din primii struguri copţi, iar
• la vremea coacerii diferitelor fructe se aduc prinoase din fiecare; de asemenea, înainte de seceriş se aduc spice de grâu.
Pentru toate acestea preotul rosteşte o rugăciune anume de binecuvântare la sfârşitul slujbei, după împărtăşirea credincioşilor.
Se mai obişnuieşte aducerea ca pârgă de mere şi pere dulci de Sfântul Ilie şi ouă roşii la Înălţare.
Pentru că sfintele canoane nu îngăduie credincioşilor a mânca în biserică, după în-cheierea slujbei, prinoasele se împart la ieşire.
Este rânduit ca nimeni să nu guste struguri înainte de binecuvântarea lor la biserică, la praznicul Schimbării la Faţă, iar cei ce nu respectă această regulă se opresc a mânca struguri toată luna august.
Tot ca o mulţumită adusă lui Dumnezeu, după ce primele poame sunt binecuvântate la biserică, înainte de a le gusta, credinciosul se cuvine să rostească în particular Psalmul 33.

SURSA:

Pagina Manastirii Turnu (Targsor, Prahova) 

Explicatii si învățături catehetice ortodoxe. Sfânta Aghiasmă mare şi mică .

• Semnificaţia aghiasmei

Cuvântul „aghiasmă” provine din grecescul to aghiasma şi însemnă „sfinţire”. În popor, prin aghiasmă se înţelege atât apa sfinţită, cât şi slujba propriu-zisă de sfinţire a acesteia.
Binecuvântarea lui Dumnezeu, prin darul şi puterea dumnezeiască a Sfântului Duh, se coboară asupra apei, care este apoi dăruită oamenilor pentru vindecarea de boli, tămăduirea de răni, apărarea de rele, de primejdii de la vrăjitori şi de la demoni.

• Felurile Aghiasmei

Aghiasma este de două feluri: mare şi mică.
Aghiasma cea Mare se săvârşeşte de către arhiereu sau preot într-un cadru festiv, numai în biserică, lângă o apă curgătoare, lângă un lac sau la malul mării, şi numai de Bobotează sau în Ajunul ei. Aghiasma Mare este tămăduitoare şi are putere sfinţitoare foarte mare, pentru că este sfinţită în chiar ziua în care Mântuitorul a sfinţit apele, botezându-Se în Iordan. În cursul rugăciunii de sfinţire a Aghiasmei Mari se face o îndoită chemare a Sfântului Duh.
Aghiasma cea Mică se săvârşeşte de către preot în tot cursul anului, şi mai ales la începutul fiecărei luni, cu scopul sfinţirii oamenilor, caselor, ţarinilor şi a toată zidirea. Slujba de sfinţire a Aghiasmei Mici se mai numeşte Sfeştanie şi se poate săvârşi şi în casele oamenilor.

• Întrebuinţarea Aghiasmei celei Mari

Aghiasma Mare se bea înaintea Anafurei în perioada 6-14 ianuarie, cu prilejul marelui praznic al Botezului Domnului. În restul anului, cei opriţi de la Sfânta Împărtăşanie, ca mângâiere şi nădejde a mântuirii lor, au voie să ia Aghiasmă Mare după ce se spovedesc. Aghiasma Mare poate fi luată şi imediat după Sfânta Împărtăşanie.
Ea se mai foloseşte la sfinţirea bisericilor, a antimiselor, a Sfântului şi Marelui Mir, precum şi la casele tulburate de demoni. În data de 7 ianuarie se stropesc cu Aghiasmă Mare toate casele, ogoarele, viile, livezile şi animalele, pentru a le feri de toată reaua întâmplare.
Unii credincioşi obişnuiesc să păstreze Aghiasma Mare în vase curate, ca pe o binecuvântare, ani în şir, aceasta rămânând curată şi plăcută la gust.

• Întrebuinţarea Aghiasmei celei Mici

Aghiasma Mică se bea imediat după Sfânta Anafură, în tot cursul anului. Prin stropirea cu apa sfinţită duhurile cele viclene se gonesc din tot locul, oamenii se acoperă şi se păzesc de tot lucrul rău, se aduce îndestulare gospodăriilor, se tămăduiesc bolile şi se dăruieşte iertare de păcatele mici. Aghiasma Mică se foloseşte de către preot la săvârşirea ierurgiilor (slujbe mici): sfinţirea fântânilor, a icoanelor, a bisericii care a suferit o reparaţie de mică anvergură, a veşmintelor şi obiectelor de cult. Se mai foloseşte şi la alte slujbe precum: binecuvântarea începerii semănatului, sfinţirea vaselor, izbăvirea viilor şi grădinilor bântuite de lăcuste şi gândaci.

SURSA:

Pagina Manastirii Turnu (Targsor, Prahova)