"""" “Ei au început” – acesta ar fi răspunsul pe care l-ar primi cel care ar încerca să susţină totuşi că, de exemplu, cu câteva ore înainte de primul Qassam căzut, fără să producă pagube, peste o şcoală din Aşkelon, Israelul distrusese Universitatea Islamică din Gaza. Israelul întrerupe curentul electric din Gaza, o asediază, o bombardează, lichidează şi bagă în puşcării, omoară şi răneşte civili, printre care copii şi bebeluşi în număr înfricoşător, dar “ei au început”.
Şi apoi să nu uităm, ei “încalcă regulile” fixate de Israel. Nouă [israelienilor], ne este permis să bombardăm cum avem chef, lor le este interzis să lanseze un Qassam. Când ei trag un Qassam peste Aşkelon, s-a produs “o escaladare”, în timp ce atunci când noi bombardăm o universitate sau o şcoală, aceasta e în ordinea lucrurilor. De ce? Pentru că ei au început. Şi atunci, justiţia este de partea noastră, gândeşte majoritatea. Ca într-o dispută la grădiniţa preşcolarilor, “cine a început?” a devenit justificarea morală câştigătoare a Israelului pentru orice crimă comisă.
Dar atunci, cine a “început” cu adevărat? Ne-am “retras” noi realmente din Gaza? Israel nu s-a retras din Gaza decât parţial şi într-un mod necinstit. Planul de retragere unilaterală, care se voia “sfârşitul ocupaţiei” a condus efectiv la distrugerea coloniilor şi la plecarea armatei israeliene din Fâşie, dar n-a schimbat aproape nimic din condiţiile de viaţă ale locuitorilor săi. Gaza este încă o închisoare şi locuitorii ei continuă să fie condamnaţi să trăiască în sărăcie şi opresiune.
Israelul îi închide din toate părţile – mare, aer şi pământ – cu excepţia supapei de securitate limitată a pasajului de la Rafah. Nu pot să-şi viziteze rudele din Cisiordania, nici să caute de lucru în Israel, de a cărui economie Gaza a fost totalmente dependentă timp de aproape 40 de ani. Uneori mărfurile trec, alteori este interzis.
Gaza nu are nici o şansă, în asemenea condiţii, să scape de sărăcie. Nimeni nu va investi în ea, nimeni nu va putea să dezvolte Gaza. Nimeni nu se poate simţi liber în ea. Israel a ieşit din colivie, a aruncat cheile şi a abandonat locuitorii amărăciunii sorţii lor. Acum, la mai puţin de un an de la retragere, Israelul face cale întoarsă în violenţă şi forţă.
Ce anume se putea spera? Ca Israelul să se retragă unilateral, ignorând în mod deschis şi jignitor existenţa şi nevoile palestinienilor, ca aceştia să-şi ducă în tăcere întreaga amărăciune a sorţii, fără să ducă nici o luptă pentru libertate, onoare şi mijloace de subzistenţă? Am promis un acces securizat către Cisiordania şi nu ne-am ţinut promisiunea. Am promis eliberarea prizonierilor şi nu ne-am ţinut promisiunea. Am sprijinit alegerile democratice pentru a boicota mai apoi conducătorii aleşi legal, confiscând banii care reveneau Autorităţii Palestiniene şi declarându-i război.
Am fi putut să ne retragem din Gaza în cadrul unor negocieri şi a unei coordonări, întărind conducerea palestiniană existentă, dar am refuzat şi iată-ne acum, din nou, plângându-ne de “absenţa conducătorilor”. Am făcut tot ce era posibil pentru a zdrobi societatea şi conducerea palestiniană, am vegheat cât de mult ne-a fost în putinţă ca această retragere să nu anunţe deschiderea unui nou capitol cu poporul vecin, şi acum suntem surprinşi de violenţa şi de ura pe care noi înşine le-am semănat.
Ce s-ar întâmpla dacă Palestinienii n-ar lansa rachete Qassam? Ar ridica Israelul boicotul economic impus Gazei? Şi-ar deschide frontierele pentru forţa de muncă palestiniană? Ar elibera prizonierii? Ar întâlni conducerea aleasă democratic şi ar duce negocieri cu ea? Ar încuraja investiţiile în Gaza? Baliverne.
Dacă locuitorii Gazei ar rămâne cuminţi, aşa cum aşteaptă Israelul de la ei, chestiunea ar dispărea de pe ordinea de zi, atât la noi cât şi în lume. Israelul ar continua politica de “convergenţă” destinată în exclusivitate să-i servească obiectivele, ignorând complet nevoile palestinienilor. Nimeni nu ar mai acorda atenţie sorţii locuitorilor din Gaza dacă ei nu ar recurge la violenţă. Este un adevăr teribil de amar, dar primii 20 de ani de ocupaţie s-au scurs în calm, şi noi [israelienii] nu am mişcat nici un deget pentru a pune capăt acestei ocupaţii. În schimb, profitând de calm, am elaborat o enormă şi criminală colonizare.
Şi îi împingem acum, încă o dată, pe palestinieni să recurcă la biata armă de care dispun şi căreia noi îi răspundem punând în operă aproape întregul arsenal de care dispunem, continuând să clamăm: ei au început, nu noi.
În realitate, noi am început. Noi, cei care am început cu ocupaţia. Nouă ne revine sarcina să-i punem capăt, un capăt în acelaşi timp veritabil şi absolut. În ce priveşte violenţa, tot noi am început, pentru că nu este mai rea violenţă decât cea a unei ocupaţii impuse prin forţă unui întreg popor. În raport cu ea, chestiunea “cine a tras primul” este o păcăleală menită să distorsioneze tabloul general. După Oslo au fost câţiva care au declarat că “noi am ieşit din Teritorii”, dintr-un amestec de orbire şi minciună.
Gaza trăieşte într-o tristeţe teribilă unde domneşte moartea, teama, dificultăţile de subzistenţă, departe de ochii israelienilor şi de curtea lor. Nouă [israelienilor] nu ni se arată decât Qassamurile. De la noi nu se văd decât Qassamurile. Cisiordania continuă să trăiască sub cizma ocupaţiei, colonizarea israeliană este înfloritoare şi orice mână întină în direcţia unei reglări a situaţiei, inclusiv mâna lui Haniyeh, este imediat respinsă.
Dacă după toate astea, cineva ar avea încă vreo ezitare, atunci apare imediat formula decisivă: ei au început. Ei au început şi justiţia este de partea noastră [a israelienilor]. Când de fapt, nu ei au început şi justiţia nu este de partea noastră. """"
Apărut în Haaretz, 9 iulie 2006. Traducere din limba ebraică de Michel Ghys.
Postări
0 elucubratii mai dihai decat cea de mai sus:
Trimiteți un comentariu