Cand evreii erau vanati in Europa de inchizitie si ucisi in progromuri, musulmanii le-au oferit adapost, unde si-au practicat religia si indeletnicirile fara nici o opreliste.
Publicarea unui astfel de articol pe blogul meu a devenit necesara. Prea multi 'analisti' incearca sa isi dea cu parerea in necunostinta de cauza... Presa nu prezinta (sau nu vrea sa prezinte) ADEVARUL . Apar fel si fel de 'formatori de opinie' pe la diverse emisiuni si emit judecati strambe,ocolind prezentarea realitatii palestiniene. Unii sunt 'slab pregatiti'/incompetenti , altii doar servesc interesele celor care 'le dau de mancare' si se straduiesc din rasputeri sa impuna 'adevarul artificial', incercand sa spele creierele celor care ii privesc, remodeland si distrugand adevarul istoric.
Asadar,cine doreste sa cunoasca REALITATEA SI ADEVARUL CONFLICTULUI DIN PALESTINA, sa se inarmeze cu rabdare si sa citeasca cu mare atentie randurile de mai jos !
..Totusi,daca nu aveti rabdare sa cititi toate cele de mai jos, puteti viziona filmul OCCUPATION 101. Acest film documentar este unul din putinele documentare care abordeaza problema israeliano-palestiniana cu date si documente reale.
- PRINCIPALELE DATE ISTORICE CONTEMPORANE (pana in anul 2006)
1891 – primul protest al notabililor Ierusalimului (al-Quds) adresat puterii otomane împotriva imigraţiei evreieşti şi a cumpărării de pământuri.
1897 – primul congres zionist la Bâle proclamă că "obiectivul final al zionismului este crearea pentru poporul evreu a unui cămin în Palestina".
1913 – primul congres naţionalist arab cere Parisului autonomia pentru provinciile arabe ale imperiului otoman.
Mai 1916 – acordurile secrete Skyes-Picot organizează viitorul partaj al teritoriilor. Libanul şi Siria revin Franţei, Irakul şi Transiordania Marii Britanii, Palestina trecând sub administraţie internaţională.
2 noiembrie 1917 – Lordul Arthur James Balfour, ministrul britanic al afacerilor externe, trimite o scrisoare Lordului Walter Rothschild, reprezentant al evreilor britanici, prin care îl anunţă că guvernul britanic “consideră favorabilă stabilirea în Palestina a unui cămin naţional pentru poporul evreu”. Britanicii îşi asigură astfel un aliat în regiune – cu precădere împotriva Franţei – şi deschid perspectiva creării unui stat evreiesc.
1918 – armata engleză ocupă totalitatea ţării plasată sub administraţie militară.
Februarie 1919 – o conferinţă de pace reunită la Paris refuză arabilor independenţa. Primul congres palestinian de la Ierusalim refuză stabilirea unui cămin naţional evreiesc în Palestina.
1921 – conferinţa de la Cairo: Transiordania beneficiază de o administraţie autonomă.
1929 – răzmeriţe arabe la Ierusalim şi în Palestina fac sute de morţi.
August 1929 - se naşte Yasser Arafat în Cairo, Egipt.
1936-1939 – revolta arabă împotriva mandatului britanic este zdrobită de Londra, care limitează totuşi imigraţia evreiască şi promite crearea unui stat palestinian.
29 noiembrie 1947 – Naţiunile Unite decretează partajarea Palestinei în două state, unul evreiesc şi unul arab, din momentul expirării mandatului britanic, în 15 mai 1948 (rezoluţia 181). Lumea arabă respinge această decizie.
9-10 aprilie 1948 - Masacrul celor 250 de locuitori ai satului palestinian Deir Yassin de către trupele miliţiei Irgun, condusă de Menahem Begin, şi Lehi, condusă de Iţak Şamir.
14 mai 1948 – proclamarea statului Israel, împotriva căruia armatele arabe intră în război. La sfârşitul conflictului, în 13 ianuarie 1949, mai mult de 400 de sate arabe au fost rase de pe faţa pământului iar 700.000 de mii de palestinieni se refugiază în Cisiordania, în Gaza şi în ţările arabe vecine.
11 decembrie 1948 - Adoptarea de către Naţiunile Unite a rezoluţiei 184 care decide, prin articolul 11 “necesitatea să se permită refugiaţilor care doresc, să se reîntoarcă la casele lor cel mai rapid posibil şi să trăiască în pace cu vecinii lor, şi să fie indemnizaţi cu titlu de compensaţii pentru bunurile lor cei care decid să nu se întoarcă, în virtutea dreptului internaţional şi a echităţii, această pierdere şi aceste daune trebuind să fie reparate de către guvernele şi sau autorităţile responsabile”.
16 iunie 1948 - David Ben Gurion declară: "trebuie să împiedicăm întoarcerea lor cu orice preţ".
11 mai 1949 - Statul Israel devine membru ONU.
Din 23 februarie până în 20 iulie: Acordurile de armistiţiu semnate de către Israel şi vecinii săi arabi stabilesc rezultatele războiului: statul palestinian a murit înainte de a se naşte, Israel şi-a mărit teritoriul cu o treime şi a expulzat între 800.000 şi 900.000 palestinieni.
Aprilie 1950 – Iordania anexează Cisiordania. Regele Abdallah este asasinat un an mai târziu în Ierusalimul de Est de un palestinian. Fâşia Gaza este sub administraţie militară egipteană.
Octombrie 1951 - Israelul refuză planul de pace propus de ONU, acceptat de către Egipt, Siria, Liban şi Iordania.
Februarie 1955 - Semnătura pactului de la Bagdad (în 24). Atac israelian împotriva Gazei (în 28).
Octombrie-noiembrie 1956 - Agresiune a Israelului, Franţei şi Marii Britanii, împotriva Egiptului, după naţionalizarea de către preşedintele Nasser a canalului Suez, în 26 iulie.
1 februarie 1958 - Uniunea Egiptului şi a Siriei în sânul Republicii Arabe Unite (RAU).
1959- în Koweit, Arafat crează Fatah [(ar.) începătorul, deschizătorul – n. tr.], mişcare naţionalistă palestiniană.
28 mai 1964 – după crearea, la Cairo, a Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei (OLP), Consiliul Naţional Palestinian (CNP) adoptă în Ierusalimul de Est o Cartă în care declară lupta armată împotriva statului evreiesc.
Iunie 1967 – războiul de Şase zile, în urma căruia Israelul ocupă Ierusalimul de Est, Cisiordania şi Fâşia Gaza, Sinaiul egiptean şi Înălţimile Golan ale Siriei. Începe colonizarea israeliană a acestor teritorii.In timpul înfrângerii arabilor în faţa Israelului în timpul războiului celor Şase Zile, Arafat reapare după doi ani petrecuţi în clandestinitate, sub numele de război Abu Ammar.
22 noiembrie 1967 – rezoluţia 242 a ONU, respinsă de arabi, afirmă "inadmisibilitatea achiziţiei de teritorii prin război şi necesitatea de a lucra pentru o pace justă şi durabilă permiţând fiecărui stat din regiune să trăiască în securitate".Consiliul de Securitate al ONU adoptă rezoluţia 242 [prin care Israelul este somat să elibereze teritoriile ocupate].
21 martie 1968 – 400 de combatanţi ai OLP, susţinuţi de armata iordaniană, rezistă unui atac israelian împotriva unei baze din Karameh în Iordania. Palestinienii fac din această bătălie un simbol al rezistenţei lor.
10-17 iulie 1968 - Reuniunea celui de-al patrulea Consiliul Naţional Palestinian al OEP. Modificarea Cartei naţionale.
1-4 februarie 1969 - Al cincilea Consiliu Naţional Palestinian. Yasser Arafat devine preşedinte ale Comitetului Executiv al OEP.
10 decembrie 1969 – ONU recunoaşte existenţa "poporului palestinian".
Iulie 1970 - Acceptarea de către preşedintele Nasser şi regele Hussein al Iordaniei a planului american Rogers, care prevede aplicarea rezoluţiei 242.
16-22 septembrie 1970 – tensiunile dintre OLP şi Iordania conduc la înfruntări sângeroase. "Septembrie negru" face mai mult de 3.000 de morţi. OLP se repliază în Liban.
12 iunie 1972 – OLP aprobă crearea unui stat "în fiecare parte din Palestina eliberată".
5-6 septembrie 1972 - Asasinarea mai multor atleţi isralieni la Jocurile Olimpice de la München de către un commando al organizaţiei palestiniene “Septembrie negru”.
Aprilie 1973 - Operaţiune israliană în Beirut şi asasinarea a trei importanţi lideri ai OEP. Mari manifestaţii de solidaritate cu Rezistenţa palestiniană în Liban.
6 octombrie 1973 - Ofensiva trupelor egiptene şi siriene pentru a recuceri teritoriile ocupate de către Israel. Începutul războiului din Octombrie, aşa-zisul război de Kippur sau de Ramadan.
22 octombrie 1973 - Adoptarea rezoluţiei 338 a Consiliului de Securitate. Luptele încetează câteva zile mai târziu.
26-28 noiembrie 1973 - Întâlnire arabă la nivel înalt în Alger. OEP este recunoscută ca “singurul reprezentant al poporului palestinian”. Iordania se abţine de la votarea acestei rezoluţii.
13 noiembrie 1974 – la ONU, unde apare cu o ramură de măslin şi cu un pistol, Arafat obţine pentru OLP un loc de observator.
30 martie 1976 - Ziua Pământului Galileii organizată de către palestinienii din Israel. Manifestaţiile sunt reprimate violent (şase morţi).
13 aprilie 1976 - Alegeri municipale în Cisiordania ocupată. Largă victorie a candidaţilor apropiaţi de OEP.
17 mai 1977 - Dreapta câştigă pentru prima dată alegerile legislative din Israel. Liderul ei, Menahem Begin, devine prim-ministru.
1 octombrie 1977 - Declaraţie americano-sovietică asupra păcii în Orientul Apropiat. OEP sprijină această declaraţie.
14 martie 1978 - Israelul invadează Sudul Libanului.
17 septembrie 1978 - Semnarea acordurilor de la Camp David între Egipt, Israel şi Statele Unite, condamnate de către întâlnirea arabă la nivel înalt de la Bagdad, din luna noiembrie a aceluiaşi an.
Iunie 1981 - Atac israelian împotriva reactorului nuclear Osirak de la Tamuz, în Irak.
Iulie 1981 - Războiu israelo-palestinian la frontiera libaneză. Bombardamente israeliene asupra Beirutului.
6 octombrie 1981 - Asasinarea preşedinteliui egiptean al-Sadat.
14 decembrie 1981 - O zi mai târziu după declararea “stării de război” în Siria, Israelul anexează Înălţimile Golan.
25 aprilie 1982 - Sfârşitul evacuării Sinaiului de către Israel.
Iunie 1982 – Israelul invadează Libanul până la Beyruth şi constrânge OLP să se replieze în Tunis. Această plecare este urmată în septembrie de masacrele taberelor de refugiaţi palestinieni de la Sabra şi Şatila. 6 iunie 1982: Începutul invaziei israeliene în Liban şi asedierea Beirutului. OEP începe în septembrie, sub protecţia Forţei Multinaţionale, evacuarea capitalei libaneze.
14-18 septembrie 1982 - Asasinarea noului preşedinte al Libanului, ales dar care încă nu depusese jurământul, Beşir Gemayel (14/09). Intrarea trupelor israeliene în Beirutul de Vest. În 16 septembrie, Forţele Libaneze (miliţii creştine) intră în taberele de refugiaţi palestinieni de la Sabra şi Şatila pentru “a epura teroriştii”. Încă din 17 septembrie dimineaţa, soldaţii israelieni (conduse de generalul Ariel Şaron, ministru al apărării), care încercuiesc taberele, sunt martorii masacrelor civililor fără a interveni în vreun fel. Bilanţ: 800 de morţi conform comisiei de anchetă israeliene conduse de judecătorul Kahan; 1500 conform OEP.
20 septembrie 1982 - Propunerea regelui Hussein al Iordaniei pentru o “Confederaţiei iordaniano-palestiniană”.
17 mai 1983 - Acord de pace libanezo-israelian.
25 mai 1983 - Începutul dizidenţei din Fatah.
23 iulie 1984 - Alegeri legislative în Israel. Formarea unui guvern de “uniune naţională”.
1 octombrie 1985 - Raid al aviaţiei israeliene asupra cartierului general al OEP din Tunisia (70 de morţi).
9 decembrie 1987 – începutul Intifadei, răscoală palestiniană împotriva ocupaţiei israeliene din teritorii, care va dura timp de 6 ani.
16 aprilie 1988 - Un commando israelian îl asasinează pe numărul doi al OEP, Abu Jihad, în Tunis.
12-15 noiembrie 1988 - A nouăsprezecea sesiune a Consiliului Naţional Palestinian din Alger. OEP proclamă statul Palestina, recunoaşte rezoluţiile 181, 242 şi 338 ale ONU şi reafirmă condamnarea terorismului.
13 decembrie 1988 - Discurs al lui Yasser Arafat în faţa Adunării Generale a ONU la Geneva (Statele Unite îi refuzaseră viza şefului OEP) în care reia declaraţiile CNP din noiembrie. A doua zi el condamnă terorismul sub toate formele. Washingtonul acceptă să deschidă “un dialog substanţial” cu OEP.
6 aprilie 1989 - Iţak Şamir prezintă planul său în patru puncte – centrat pe organizarea de alegeri libere în teritoriile ocupate.
2-4 mai 1989 - Vizită a lui Yasser Arafat la Paris, în cursul căreia şeful OEP declară Carta palestiniană “caducă”.
Ianuarie 1990 - Emigrarea evreilor din URSS către Israel cunoaşte o accelerare bruscă. Numărul lunar de noi sosiţi nu va înceta să crească până în decembrie (34.000), ajungând până la sfârşitul anului la 200.000.
8 octombrie 1990 - Masacru terorist(sub semnatura Mossad) în Moscheile Ierusalimului (18 morţi, 150 răniţi). Israelul refuză accesul comisiei de anchetă numite de ONU.
15 ianuarie 1991 - Asasinarea, la Tunis, a numărului doi al OEP, Abu Iyad, a consilierului său Abu Muhammad al-Umari şi a responsabilului cu securitatea Hayel Abdel Hamid.
30 octombrie 1991 - Deschiderea Conferinţei de la Madrid de către preşedinţii american şi sovietic George Bush şi Mihail Gorbaciov, urmată, în 3 noiembrie, de primele negocieri bilaterale între Israel şi vecinii săi arabi, inclusiv palestinieni în cadrul unei delegaţii comune iordaniano-palestiniene. Acestea vor urma, nu fără dificultăţi, în decembrie şi februarie, în timp ce negocierile multilaterale vor începe, la Moscova, în 28 ianuarie 1992.
24 februarie 1992 - Secretarul de stat american James Baker acordă garanţii bancare pentru un împrumut de 10 miliarde de dolari Israelului, condiţionat de oprirea colonizării evreieşti în Cisiordania şi în Fâşia Gaza.
23 iunie 1992 - Iţak Rabin câştigă alegerile legislative israeliene.
10 septembrie 1992 - Iţak Rabin are în vedere o “retragere limitată” din Golanul şirian în schimbul unei “păci totale cu Siria”.
24-26 noiembrie 1992 - În cursul unei călătorii în Israel şi Israel şi în Iordania, François Mitterrand apără dreptul palestinienilor la un stat şi cere autorităţilor israeliene să-i considere pe conducătorii OEP ca “interlocutorii care se impun”.
16 decembrie 1992 - Ca urmare a răpirii şi a asasinării unui grănicer de către Hamas, guvernul Rabin expulzează în Libanul de Sud 415 palestinieni suspecţi de simpatie pentru islamişti. Condamnată de Consiliul de Securitate, această decizie blochează procesul de pace timp de mai multe luni.
13 septembrie 1993 – după mai multe luni de negocieri secrete la Oslo, Israelul şi OLP se recunosc mutual şi semnează o Declaraţie de Principii lansând autonomia palestiniană în vederea unei reglări permanente. Primul-ministru israelian Iţak Rabin şi Arafat îşi strâng mâna.
25 februarie 1994 - Masacru în moscheia din Hebron. Colonistul israelian Baruch Goldstein asasinează 29 de palestinieni. (VEZI VIDEO)
29 februarie 1994 - Acordul de la Paris între Israel şi OEP asupra chestiunilor economice.
4 mai 1994 - Acordul de la Cairo între Iţak Rabin şi Yaser Arafat asupra modalităţilor de aplicare a Declaraţiei de principii israeliano-palestiniană.
5 mai 1994 – începutul instaurării unui regim de autonomie palestiniană prevăzută pentru cinci ani.
1 iulie 1994 – Arafat se reîntoarce pe pământ palestinian şi crează la Gaza Autoritatea palestiniană, guvern autonom pentru zonele evacuate de Israel.
14 octombrie 1994 - Arafat, Peres şi Rabin primesc împreună Premiul Nobel pentru Pace.
26 octombrie 1994 - Semnarea tratatului de pace dintre Israel şi Iordania.
4 noiembrie 1995 – asasinarea lui Rabin de către un extremist evreu.
Noiembrie-decembrie 1995 - Israelul se retrage din oraşele palestiniene, mai puţin Hebron.
20 ianuarie 1996 – după evacuarea de către Israel a principalelor oraşe din Cisiordania, Arafat este ales preşedinte al Autorităţii Palestiniene. Alegerea unui prim parlament în teritoriile palestiniene.
Februarie-martie 1996 - Ca represalii după asasinarea lui Yahia Ayaş, “inginerul” Hamas, de către serviciile secrete israeliene, Hamas organizează, în Ierusalim, Tel Aviv şi Aşkelon, o serie de atentate teroriste sângeroase care fac mai mult de 100 de morţi şi destabilizează guvernul Peres.
Aprilie 1996 - Şimon Peres dă undă verde armatei israeliene pentru operaţiunea numită “Strugurii mâniei” împotriva Libanului. În 18, 98 de civili refugiaţi într-o tabără ONU la Qana, în Sudul Libanului, mor sub bombele israeliene. Încetarea focului intervine în 27.
29 mai 1996 - Benyamin Netanyahu şi coaliţia sa grupând drepta, extrema dreaptă şi grupările religioase câştigă alegerile israeliene. El devine prim-ministru.
27-29 septembrie 1996 - Deschiderea de către municipalitatea evreiască a Ierusalimului a unui tunel ameninţând esplanada moscheilor, provoacă violenţele cele mai grave din teritoriile ocupate de la sfârşitul Intifadei (76 de morţi).
25 februarie 1997 - Guvernul israelian îşi anunţă decizia de a construi o colonie evreiască pe colina Har Homa, în partea arabă a Ierusalimului. În ciuda acestei violări a acordurilor de la Oslo, Statele Unite îşi exercită dreptul de veto împotriva rezoluţiei Consiliului de Securitate a ONU care ar fi invitat Israelul să renunţe la construcţia acestor locuinţe [rezervate în exclusivitate evreilor].
25 septembrie 1997 - Poliţia palestiniană autonomă închide 16 birouri şi asociaţii aflate în legătură cu Hamas. În aceeaşi zi, Mossadul încearcă să-l asasineze în Iordania pe directorul biroului politic al Hamas aflat în exisl, Khaled Mechaal.
1 octombrie 1997 - Sub presiunea Iordaniei, Israelul îl eliberează pe şeicul Ahmad Yassin, şeful spiritual al Hamas, care va fi primit în triumf la Gaza în 6 octombrie. Iordania schimbă cu Israelul 2 agenţi ai Mossadului pentru 35 de prizonieri palestinieni.
14 mai 1998 - În timpul comemorării de către palestinieni celei de-a cinzecea aniversări a creaţiei statului Israel şi a expulzării câtorva sute de mii de palestinieni, au loc confruntări grave cu armata israeliană, care fac 9 morţi şi 1200 de răniţi.
21 iunie 1998 - Guvernul israelian ratifică planul Marelui Ierusalim [prin care se viza în mod direct ocuparea Ierusalimului de Est arab], propus de Netanyahu.
7 iulie 1998 - Adunarea Generală a ONU ridică statutul delegaţiei palestiniene la cel de super-observator. În 13 iulie, Consiliul de Securitate al ONU cere Israelului să renunţe la planul Marelui Ierusalim.
23 octombrie 1998 - Acordul de la Wye River. Autoritatea Palestiniană trebuie să recupereze în următoarele trei luni încă 13% din teritoriul Cisiordaniei (din care 1% în deplină suveranitate şi 12% în suveranitate partajată împreună cu Israelul). CIA supravizează planul de “luptă împotriva terorismului”.
24 noiembrie 1998 - Inaugurarea aeroportului internaţional de la Rafah (Gaza).
14 decembrie 1998 – vizită istorică a preşedintelui american Bill Clinton în Gaza.
21 decembrie 1998 - Cu 81 de voturi împotriva 30, parlamentul israelian decide să se auto-dizolve şi să convoce alegeri anticipate prevăzute pentru 17 mai 1999.
7 februarie 1999 - Decesul regelui Husein al Iordaniei, înlocuit de către fiul său, prinţul devenit rege Abdallah II.
25 martie 1999 - Reuniţi la Berlin, şefii statelor şi ai guvernelor ţărilor memebre ale Uniunii Europene afirmă “dreptul permanent şi fără restricţii al palestinienilor la autodeterminare, incluzând posibilitatea de a avea un stat”.
4 mai 1999 - Sfârşitul perioadei de autonomie palestiniană prevăzută de către Declaraţia de Principii din 13 septembrie 1993. O zi mai târziu, constatând angajamentul luat de către preşedintele american William Clinton, într-o scrisoare adresată lui Arafat, de a face tot ce este necesar, la rândul lui, pentru ca negocierile asupra statutului final al Cisiordaniei şi al fâşiei Gaza să ajungă la bun sfârşit “în termen de un an”, Consiliul Central al OEP acceptă să amâne proclamarea statului palestinian independent cu un an.
17 mai 1999 - Alegerea, în Israel, a celor 120 de deputaţi ai Knessetului şi a primului-ministru. Candidatul muncitoresc Ehud Barak îl devansează pe şeful partidului Likud, Benyamin Netanyahu, cu 56% din voturi împotriva 44%.
4 septembrie 1999 - Semnat de către Yasser Arafat şi Ehud Barak, Acordul de la Şarm el-Şeikh, redefineşte calendarul de aplicare a acordurilor de la Wye River pentru retragerea suplimentară a armatei israeliene, deschiderea celor două “pasaje sigure” dintre Fâşia Gaza şi Cisiordania, eliberarea prizonierilor suplimentari şi acordul definitiv asupra celorlalte probleme rămase în suspans, care trebuie concluzionat cel mai târziu la 13 septembrie 2000.
13 octombrie 1999 - Primul-Ministru Ehud Barak şi principala organizaţie a coloniştilor evrei [din teritoriile ocupate] cad de acord asupra dezmembrării câtorva implantaţii ilegale dintre cele 42 apărute sub guvernul Netanyahu.
11-25 iulie 2000 – după patru ani de impas, negocierile de la Camp David dintre Arafat şi primul-ministru Ehud Barak sunt un nou eşec.
28 septembrie 2000 – începutul celei de-a doua Intifada după vizita lui Ariel Şaron, şef al opoziţiei, pe esplanada Moscheilor din Ierusalim. [Este vorba de Moscheia Al-Aqsa si de Domul Stâncii, sanctuarul în care Profetul Muhammad a făcut călătoria al-mirâj. – n. tr.]
21 noiembrie 2000 - Egiptul îşi retrage ambasadorul din Israel după atacurile aeriene şi navale ale Ţahal împotriva Gazei.
28 decembrie 2000 - Întâlnirea la nivel înalt de la Şarm al-Şeikh, la care ar fi trebuit să ia parte Barak, Arafat şi Clinton, alături de Mubarak, este în cele din urmă anulată. Cele două tabere exprimă multiple rezerve faţă de propunerile americane. Israelul se opune la suveranitata palestiniană asupra esplanadei Moscheilor [din Ierusalimul de Est]. Palestinienii refuză să renunţe la principiul dreptului de întoarcere a refugiaţilor [pe pământurile de pe care au fost expulzaţi în 1948].
8 ianuarie 2001 - Mai mult de 100.000 de Israelieni manifestă împotriva divizării Ierusalimului şi cer menţinerea în totalitate a oraşului sub suveranitate israeliană.
20 ianuarie 2001 - G. W. Bush, ales fără majoritate de voturi, depune jurământul la Washington şi devine al patruzeci şi treilea preşedinte al Statelor Unite.
21-27 ianuarie 2001 - Tratativele de la Taba (Egipt) se sfârşesc fără un acord de pace. Ipoteza unei întâlniri între Ehud Barak şi Yasser Arafat, înainte de alegerile israeliene de la 6 februarie, evocată la un moment dat, este anulată. Ar fi trebuit să se deruleze la Stockholm – capitala ţării europene al cărei guvern asigură preşedinţia Uniunii Europene.
6 februarie 2001 - Candidatul dreptei, Ariel Şaron, este ales prim-ministru al Israelului cu 62,5% din voturi (la un nivel de participare la vot de 62% într-o ţară în care, de obicei, 80% din cei înscrişi îşi exercită acest drept). Încă de la anunţarea rezultatelor, Ehud Barak anunţă că-şi va abandona mandatul parlamentar şi responsabilităţile în fruntea Partidului Muncitoresc.
7 martie 2001 - La şaizeci şi trei de ani, şeful dreptei israeliene, Ariel Şaron, este investit prim-ministru al unui guvern de uniune naţională de către parlament. Al douăzeci şi nouălea guvern al Israelului numără douăzeci şi şase miniştri şi doisprezece vice-miniştri – cel mai numeros din istoria ţării, şi este susţinut de o coaliţie de opt partide care îi asigură o majoritate de cel puţin 73 de deputaţi din cei 120 ai Knessetului.
11 martie 2001 - Armata israeliană impune o blocadă totală a oraşului Ramallah [în care se află cartierul general al OEP şi a lui Yasser Arafat], blocând toate căile de acces spre exterior cu baraje.
14 martie 2001 - Doi palestinieni sunt omorâţi şi zece alţii răniţi în timpul ciocnirilor cu armata israeliană cu ocazia manifestărilor de protest împotriva blocadei exercitate asupra teritoriilor ocupate.
28 martie 2001 - Israelul lansează în seara de 28 martie o serie de raiduri cu elicopterul în Gaza şi Cisiordania făcând cel puţin doi morţi şi aproximativ şaizeci de răniţi.
31 martie 2001 - În noaptea de 31 martie spre 1 aprilie, în jur de 100 de oameni din unităţile speciale ale armatei israeliene, capturează în nordul oraşului Ramallah (Cisiordania) 6 militanţi palestinieni, dintre care 5 din garda personală a lui Yasser Arafat – Forţa 17. Este o incursie inedită pentru Ţahal în zona autonomă palestiniană după începutul Intifadei.
16 aprilie 2001 - O staţie radar, la Dahr-al-Baidar (la est de Beirut) este ţinta unei operaţiuni aeriene israeliene. Este prima dată din 1982 când forţele siriene din Liban, evaluate la 35.000 de oameni, sunt direct vizaţi. Conform serviciilor de securitate libaneze, cel puţin doi soldaţi sirieni sunt omorâţi şi cinci alţii răniţi.
Noaptea dinspre 17 spre 18 aprilie 2001 - Armata israeliană se retrage din zonele Fâşiei Gaza (zona Beit Hanun, la extreminatatea nord-estică a Fâşiei Gaza) pe care o ocupa din noaptea de luni 16 aprilie.
18 şi 19 aprilie 2001 - Incursiunile israeliene continuă în Gaza în ciuda presiunii americane.
23 aprilie 2001 - Un copil palestinian este omorât în sudul Fâşiei Gaza: este a patrusutea victimă palestiniană din Orientul Apropiat de la reluarea Intifadei la data de 28 septembrie 2000.
2 mai 2001 - O reuniune a cabinetului israelian de securitate, prezidată de Ariel Şaron, se ţine pentru prima dată într-o colonie evreiască [aflată în teritoriile ocupate], la Ofra. Blindate şi buldozere israeliene fac o incursiune în timpul nopţii în tabăra de refugiaţi de la Rafah, aproape de frontiera egipteană a Fâşiei Gaza, omorând un adolescent şi distrugând cel puţin zece clădiri, conform autorităţilor palestiniene şi martorilor.
13 mai 2001 - Israelul promovează o politică dură de “lichidare” a activiştilor palestinieni şi de “creştere naturală a coloniilor”. Ţahal efectuează a şasea incursiune în Fâşia Gaza. Mai multe raiduri sunt lansate în zona palestiniană a Fâşiei Gaza, rănind aproximativ cinsprezece persoane.
15 mai 2001 - Israelienii sărbătoresc a cinzeci şi treia aniversare a creării statului Israel, numită Naqba (marea catastrofă) de către arabi. Patru palestinieni sunt omorâţi şi mai mult de 200 răniţi în timpul marşurilor de protest care au degenerat în confruntări cu soldaţii israelieni. O femeie israeliană îşi găseşte moartea atunci când palestinienii deschid focul asupra maşinii ei, în Cisiordania.
18 mai 2001 - Oraşele Ramallah, Napluz, Tulkarem, din Cisiordania sunt bombardate.
Sfârşitul lunii mai 2001 - Douăzeci şi trei de plângeri (dintre care douăzeci şi doi ale unor supravieţuitori ai masacrului de la Sabra şi Şatila) depun o plângere colectivă la Parchetul de la Bruxelles împotriva lui Ariel Şaron pentru atentat împotriva Drepturilor Omului şi crime de război.
5 şi 6 iulie 2001 - Vizită oficială controversată a lui Ariel Şaron în Franţa.
13 iulie 2001 - Nouă escaladare a violenţelor în teritoriile ocupate. De la încetarea focului decretată cu o lună înainte, cel puţin o persoană a fost ucisă în medie zilnic.
Sfârşitul lunii iulie 2001 - Parchetul de la Bruxelles se declară competent pentru a instrumenta plângerea împotriva lui Ariel Şaron.
31 iulie 2001 - La Ierusalim, poliţia israeliană este prezentă în cele mai multe dintre locurile publice, în timp ce o explozie distruge clădirile Hamasului la Napluz, în Cisiordania, confirmând politica afişată de Israel de eliminare a militanţilor palestinieni implicaţi în atentate.
10 august 2001 - Incursiune a forţelor speciale israeliene în interiorul birourilor Autorităţii Palestinene din sânul Casei Orientului, precum şi în alte nouă birouri ale Autorităţii din Ierusalimul de Est.
14 august 2001 - Pentru prima dată de la începutul Intifadei, Ţahal intră într-un oraş aflat sub control palestinian, Djenin, în Cisiordania. (VEZI VIDEO)
27 august 2001 - Abu Ali Mustapha, şef al FPEP (Frontul Popular de Eliberare a Palestinei) este omorât de două rachete ale armatei israeliene în Ramallah. Autoritatea Palestiniană vede în acest asasinat o provocare.
29 august 2001 - Israelul reocupă mai multe sectoare din Bet Djala, sub control palestinian din 1995 în virtutea acordurilor interimare de pace de la Oslo. Incursiunea este condamnată de către comunitatea internaţională.
3 decembrie 2001 – începutul blocadei împotriva lui Arafat la Ramallah.
29 martie 2002 – construirea unui "zid" între Israel şi Cisiordania, pentru a împiedica, după Israel, inflitrarea de kamikaze.
24 iunie – preşedintele George W. Bush le cere palestinienilor să-şi schimbe conducătorul.
30 aprilie 2003 – lansarea Foii de drum, planul de pace internaţională.
11 septembrie – Israelul adoptă decizia de principiu de a se "debarasa" de Arafat.
18 decembrie – Şaron dezvăluie un "plan de separare" de palestinieni. În februarie 2004 anunţă apropiata dezmembrare a coloniilor din Gaza.
22 martie 2004 – lichidarea de către Israel a şeicului Ahmad Yassin, şeful spiritual al Hamas.
11 noiembrie – decesul lui Arafat la Paris.
9 ianuarie 2005 – Mahmud Abbas este ales preşedinte al Autorităţii Palestiniene.
21 iunie – întâlnire Abbas-Şaron la Ierusalim.
15-23 august – Israelul evacuează cele 21 de implantaţii din Gaza şi 4 colonii izolate din Cisiordania.
12 septembrie – sfârşitul retragerii israeliene din Gaza.
1 ianuarie 2006 – sfârşitul armistiţiului vizând atacurile împotriva Israelului.
25 ianuarie 2006 – alegeri legislative: Hamas obţine majoritatea absolută cu 76 de locuri, contra Fatah (43 de locuri).
_______________________________________________________
În 2005, erau aproximativ 7,2 milioane de refugiaţi palestinieni, echivalentul a 74% din întreaga populaţie palestiniană, estimată azi la 9,7 milioane trăind în întreaga lume.
În timpul creaţiei statului zionist în 1948, aproximativ trei sferturi dintr-un milion de palestinieni au fost forţaţi să devină refugiaţi. Împreună cu descendenţii lor, mai mult de 4,3 milioane din aceşti refugiaţi sunt azi înregistraţi de Naţiunile Unite, în timp ce 1,7 milioane nu sunt. Conform The United Nations Relief and Works Agency for Palestinian Refugees (UNRWA), o treime din refugiaţii înregistraţi trăiesc în 59 de tabere de refugiaţi din Iordania, Liban, Siria, West Bank şi Fâşia Gaza. Majoritatea celorlalţi trăiesc în şi în jurul oraşelor din West Bank şi Fâşia Gaza, precum şi în ţările învecinate.
Aproximativ 32.000 de palestinieni au devenit refugiaţi interni ai statului în 1948 Israel. Azi, aceşti refugiaţi sunt în număr de aproximativ 355.000 de persoane. În ciuda faptului că au primit cetăţenia israeliană, statul zionist neagă acestora dreptul de a se întoarce în casele sau satele lor.
Atunci când West Bank şi Fâşia Gaza au fost ocupate în 1967, Naţiunile Unite au raportat că aproximativ 200.000 de palestinieni şi-au părăsit casele. Aceştia, împreună cu descendenţii lor de azi, sunt în număr de aproximativ 834.000 de persoane.
Ca urmare a demolărilor de case, revocărilor de drepturi de rezidenţă şi construcţie de colonii ilegale pe pământ palestinian furat, cel puţin 57.000 de palestinieni au devenit refugiaţi în West Bank după ocupaţie. Acest număr include cele 15.000 de persoane refugiate în urma construirii Zidului Apartheidului din Israel.
Dreptul de întoarcere pe pământurile proprii are o bază legală solidă:
1. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, articolul 13, afirmă: “Fiecare om are dreptul de a părăsi orice ţară, inclusiv a sa, şi de a se întoarce în ţara sa.”
2. Convenţia Internaţională a Eliminării Oricăror Forme de Discriminare Rasială (art. 5 (d) (ii)] stabileşte: “Statele participante se angajează să interzică şi să elimine discriminarea rasială sub oricare din formele ei şi să garanteze dreptul oricui, fără distincţie de rasă, culoare, sau origine etnică ori naţională, de a se bucura de egalitate în faţa legii, mai ales în privinţa … dreptului de a părăsi orice ţară, inclusiv a sa proprie, şi să se întoarcă în ţara sa.”
3. Convenţia Internaţională asupra Drepturilor Civile şi Politice (articolul 12(4), stabileşte: “Nimeni nu va fi privat în mod arbitrar de dreptul de a se întoarce în ţara sa.”
Mai mult, Principiul Autodeterminării garantează, inter alia, dreptul de proprietate şi de domiciului în ţara sa. Naţiunile Unite au adoptat acest principiu în 1947. În 1969 şi după, a fost în mod explicit aplicat în cazul poporului palestinian, inclusiv “legalitatea luptei popoarelor pentru autodeterminare şi eliberare” (GAOR 2535 (xxiv), 2628 (xxv), 2672 (xxv), 2792 (xxvi)). Legea internaţională stipulează că nici ocupaţia nici suveranitatea nu diminuează dreptul de proprietate. Atunci când otomanii au pierdut războiul în 1920, proprietatea palestinienilor asupra pământului a fost menţinută. Pământul şi proprietatea refugiaţilor li se cuvin de drept şi continuă să fie în dreptul lor întoarcerea la ele.
În 1949, comunitatea internaţională s-a simţit responsabilă de jefuirea în masă şi epurarea etnică pe care le începuse politica zionistă. Mediatorul Naţiunilor Unite, contele Folke Bernadotte, care avea să fie mai târziu asasinat de o bandă teroristă zionistă, a declarat: “Ar fi o ofensă împotriva principiilor justiţiei elementare dacă acestor victime inocente ale conflictului le-ar fi negat dreptul de a se întoarce la casele lor, în timp ce imigranţii evrei sosesc în valuri în Palestina.” (UN Doc Al 648, 1948). Acest lucru continuă să fie adevărat şi azi, în condiţiile în care orice evreu, indiferent care i-ar fi originea naţională, poate obţine automat cetăţenie israeliană, în timp ce arabilor palestinieni le este negat dreptul de a se întoarce pe pământurile lor.
În conformitate cu legislaţia internaţională, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a adoptat Rezoluţia 194 în 11 decembrie 1948. Paragraful 11 stabileşte: “refugiaţii [palestinieni] care doresc să se întoarcă la casele lor şi să trăiască în pace cu vecinii lor trebuie să primească permisiunea de a o face în cel mai scurt timp, iar o compensaţie trebuie plătită pentru proprietatea celor ce aleg să nu se întoarcă, sau pentru pierderea sau distrugerea proprietăţii celorlalţi.”
Rezoluţia 194 a fost reiterată practic în fiecare an din 1948 cu consens universal, excepţie Israel şi Statele Unite. Rezoluţia a fost clarificată de către Rezoluţia 3236 a Adunării Generale a Naţiunilor Unite, care reafirmă în subsecţiunea 2: “dreptul inalienabil al palestinienilor de a se întoarce la casele şi proprietăţilor lor de la care au fost alungaţi şi dezrădăcinaţi, şi care îi aşteaptă.”
Primirea Israelului la ONU a fost condiţionată de acceptarea rezoluţiilor Naţiunilor Unite, inclusiv 194. Negarea dreptului refugiaţilor palestinieni de a se întoarce la casele şi pământurile lor este o crimă de război şi un act de agresiune care solicită acţiunea comunităţii internaţionale. Comunitatea internaţională poate aplica sancţiuni asupra Israelului până când acesta se supune legilor internaţionale.
Dreptul refugiaţilor de a se întoarce pe pământurile lor nu este doar sacru şi legal, dar şi posibil. Studii demografice arată că 80% dintre israelieni trăiesc pe 15% din pământ, şi că restul de 20% trăiesc pe 85% din pământul aparţinând refugiaţilor. Mai mult, din cei 20%, 18% trăiesc în oraşe palestiniene în timp ce 2% trăiesc în kibbutzim şi moshavs. În comparaţie, mai mult de 5.000 de refugiaţi trăiesc pe kilometru pătrat în Fâşia Gaza, în timp ce dincolo de sârma ghimpată pământurile lor sunt practic libere. 97% din întreaga populaţie refugiată trăieşte actualmente la mai puţin de 100 de km de casele lor. 50% la mai puţin de 40 de km. În timp ce mulţi îşi pot vedea, dincolo de sârma ghimpată, propriile pământuri cu ochiul liber.
Dreptul inalienabil al refugiaţilor nu este negociabil. Legea internaţională consideră înţelegerile între ocupant şi ocupat nule dacă îi lipsesc pe civili de drepturile lor umane, inclusiv drepturile de repatriere şi restituire.
Statele Unite sunt forţate prin legile lor să nu finanţeze regimuri care violează drepturile omului şi libertăţile de bază. Nu există un drept mai elementar decât cel pe care îl are cineva asupra casei sale şi pământului său. Statele Unite pot utiliza masivul suport financiar pe care îl acordă annual Israelului pentru a face presiune în vederea respectării acestui drept.
____________________________________
Politica israeliana este un cumul de valori ale urii zionismului de stânga care i-au adus Israelului legitimitatea internaţională în chiar momentul în care proceda la una dintre operaţiunile de epurare etnică cele mai vaste ale Istorie: expulzarea a aproximativ 750.000 de Palestinieni din casele şi pământurile lor, adică 80% din populaţia indigenă a Palestinei, aruncaţi în afara frontierelor statului Israel instaurat anterior.
Chiar şi istoricii cei mai “conservatori” consideră că de fapt procentajul populaţiei palestiniene expulzată de către armata israeliană a fost, în realitate, cu mult mai ridicat.
În cele din urmă, au făcut totul ca epurarea etnică fondatoare să nu fie niciodată revelată. Iar azi, procedează la genocid lent al palestinienilor, prin intermediul unei strategii asociate distrugerii lor fizice individuale şi dispersării lor ca popor.
Astfel, de exemplu, Ben Gurion a planificat epurarea etnică a Palestinei în 1948, înainte de a face declaraţii peste declaraţii publice în care regreta cu amăraciune ocuparea Cisiordaniei şi a Fâşiei Gaza – fie şi din cauza problemelor demografice pe care această ocupaţie avea să antreneze pentru statul evreiesc.
Pornind operaţiunile de colonizare ale teritoriilor ocupate, Golda Meir a refuzat să recunoască existenţa poporului palestinian. În schimb, ea a recunoscut fără rezerve dilema cu care se confruntau soldaţii israelieni, constrânşi “să tragă şi să plângă” pentru a apăra coloniile.
Yiţak Rabin, principalul ideolog al lui Grossman, a lansat fără îndoială un “proces de pace” la Oslo (chiar dacă azi numai extaticii irecuperabili continuă să creadă că pacea era realmente scopul operaţiunii), dar în calitate de militar şi de om politic supervizase personal, la rândul său, epurarea etnică a oraşelor palestiniene precum Lod, în 1948. A dat tankurilor ordin să intre în satele arabe, pe teritoriul israelian, în timpul manifestaţiilor cu ocazia Zilei Pământului, în 1976, omorând o jumătate de duzină de civili palestinieni dezarmaţi. Nu în ultimul rând, în 1988, a dat ordin armatei să înăbuşe prima Intifada, “zdrobind oasele” palestinienilor, inclusiv femei şi copii care aruncau cu pietre în trupele de ocupaţie. """ [Jonathan Cook]
________________________________________________________
""" Pe 20 martie 1941, Yosef Weiţ, reprezentant al Fondului Naţional Evreiesc, scria: “Evacuarea completă locuitorilor ţării şi acapararea ei pentru poporul evreiesc este răspunsul.” În aceeaşi zi a anului 1948, cu aproape două luni înainte ca primul “război arabo-israelian” să înceapă tehnic vorbind, cei 1.125 de locuitori ai satului palestinian Umm Khalid fugeau în urma unei operaţiuni militare iniţiate de Haganah. Asemeni fraţilor lor din mai mult de 500 de sate, credeau că se vor întoarce la casele lor peste câteva săptămâni, după ce luptele vor înceta şi noi graniţe politice vor fi trasate sau nu. În schimb, mai mult de 6 milioane de palestinieni sunt astăzi refugiaţi, unii în tabere de refugiaţi amplasate nu departe de vetrele lor, alţii în comunităţi stabilite în Europa şi în Statele Unite, cu toţii sub interdiţia de a se întoarce la pământul natal dintr-un singur motiv: nu sunt evrei. Dorinţa lui Yosef Weiţ a fost îndeplinită. În numele meu, şi în numele întregului popor evreu din lume, o populaţie indigentă a fost aproape în întregime îndepărtată. Nume de sate au fost şterse de pe hartă, case au fost demolate, şi noi păduri s-au aşezat peste ele. În arabă, asta se numeşte Nakba, sau catastrofă. În Israel, s-a numit “independenţă”. Luna trecută am fost cu un om din Umm il Fahm (un oraş palestinian din Israel) la satul lun natal din Lajun, la doar câteva mile. Pământul lui Adnan este acum o pădure “aparţinând” Kibbuţului Megiddo. Cum mergeam pe drumul de piatră, mi-a arătat pe fiecare margine a drumului, numind familiile care trăiseră acolo: Mahamid, Mahajne, Jabrin... Acolo, pământul nu are în mod natural pietre, cele pe care mergeam sunt cimitirul caselor distruse. Adnan avea doar şase ani atunci când gloanţele Haganei au zburat pe deasupra capului lui, iar el şi familia sa au fugit. Dar îşi aminteşte. Plângea atunci când ne-am oprit pe locul căminului său distrus şi a zis: “Bine ai venit la casa mea.” """ [ Hannah Mermelstein]
____________________________________________________________
Înaintea votului de la ONU care a decis formarea statului Israel, comisia UNSCOP, formatã din tãrile membre ale ONU, a recomandat:
- terminarea Mandatului Britanic si o perioadã de tranzitie înaintea proclamãrii independentei sub control ONU [în realitate, proclamarea independentei s-a fãcut unilateral, de cãtre evrei, controlul ONU nefiind niciodatã pus în practicã];
- prezervarea Locurilor Sfinte [prin aceastã sintagmã se înteleg toate amplasamentele sacre ale: iudaismului, crestinismului si islamului care se gãsesc în Palestina – actuala proclamare a Ierusalimului capitalã a statului Israel, la care se adaugã anexarea Ierusalimului Est si eliminarea etnicilor arabi pericliteazã aceastã mãsurã];
- rezolvarea pasnicã a diferendurilor dintre cele douã pãrti [acest lucru nu s-a fãcut niciodatã];
- unitatea economicã a Palestinei [alt punct care nu s-a pus niciodatã în practicã].
Delegatii minoritari (India, Iranul si Yugoslavia) recomandau un stat federal binational, în timp ce alte state sugerau partajarea Palestinei în douã state (dar cu o uniune economicã) si punerea Ierusalimului sub control international. Altfel spus, se prezintã douã versiuni ale federalizãrii, si nicidecum crearea a douã state independente.
În septembrie 1947, pentru a se transa situatia, ONU a votat. Rezultatul a fost:
- 25 de voturi pentru partaj;
- 13 voturi împotrivã;
- 19 abtineri.
Pentru luarea unei decizii regulamentele ONU cereau întrunirea a douã treimi din voturi. Acest prim vot aratã clar cã opinia publicã internationalã NU este favorabilã raptului a jumãtate din Palestina. Mai trebuie precizat cã în 1947 nici un stat african nu are vreun reprezentant la ONU. Mai mult decât atât, cele mai multe dintre statele arabe nu au reprezentanti în forul international, pentru simplul motiv cã erau supuse unor regimuri coloniale. De asemenea, o parte din statele asiatice nu au nici ele reprezentare la ONU. Iar ceea ce este cel mai important lucru: poporul palestinian nu are nici o voce care sã-l reprezinte, de fapt, nici o clipã nu i-a trecut cuiva prin cap sã-i consulte pe palestinieni asupra destinului lor. O delegatie palestinianã prezentã, fãrã drept de vot, a respins orice partajare a tãrii, dar discursul lor nu a contat.
Dar, chiar si în conditiile acestea, ONU nu reuseste sã adune voturile necesare pentru furtul teritoriului palestinian. Încep masinatiile de culise, în urma cãrora Grecia, Filipine, Liberia si Haiti, care fuseserã împotrivã, sunt nevoite sã cedeze. La 25 noiembrie ONU recurge la un al doilea vot. Rezultatele sunt acum:
- 32 de voturi pentru;
- 13 contra;
- 11 absente;
- 2 absente.
Lipseste un singur vot. Ridicol, nici dupã ce se joacã a doua oarã comedia „legalitãtii”, rezultatul nu este cel scontat. Americanii amenintã întreruperea ajutorului destinat Frantei, asa cã aceasta este în fine decisã dã voteze pentru înfiintarea Israelului. În cele din urmã, dupã douã repetitii, la 29 noiembrie, are loc votul „corect”. Toatã lumea a putut rãsufla usuratã, legalitatea intra în drepturi. Chiar asa sã fie? Dacã ar fi fost asa, atunci asta ar fi însemnat ca Israelul sã respecte punct cu punct ce s-a votat atunci. Nu cred cã mai trebuie spus, dar acest lucru nu s-a petrecut niciodatã.
ONU a votat partajarea Palestinei în trei pãrti:
- un stat evreu de 14.000 km patrati, cu 558.000 de evrei si 405.000 de arabi;
- un stat arab de 11.500 km patrati, cu 804.000 de arabi si 10.000 de evrei, între ele existând o uniune economicã, monetarã si vamalã;
- o zonã sub regim international continând Locurile Sfinte (în special Ierusalim si Betleem), cu 106.000 de arabi si 100.000 de evrei.
Chiar si în conditiile unei „legalitãti” de mucava, votatã într-un forum international care azi ar fi considerat nereprezentativ, în pofida vointei locuitorilor de fapt ai tãrii, respectarea acordurilor ar fi dat aerul unei validãri juridice post-factum. Israelul nu a respectat nici o clipã decizia ONU, care nu a fãcut decât sã-i serveascã de trambulinã provizorie.
A urmat masacrul de la Deir Yassin, din 9 aprilie 1948, perpetrat de cãtre Irgun si Legi, organizatii teroriste devenite ulterior partide în Knesset. Masacrul a fãcut 254 de victime palestiniene, în majoritate femei si copii. La 11 iulie 1948 urma masacrarea satelor arabe Lod si Ramle. Începea astfel exodul palestinienilor din propria tarã spre Siria, Egipt, Iordania si Liban, nevoiti sã-si abandoneze pãmânturile fortelor de ocupatie. Se estimeazã cã la momentul respectiv aproximativ 900.000 de oameni au fost nevoiti sã se refugieze. Statul Israel, înfiintat în mod „legal”, nu a recunoscut niciodatã dreptul proprietarilor de drept sã se întoarcã pe pãmânturile lor, si nu a acordat nici un sekel despãgubire pentru ceea ce a obtinut prin teroare si crimã.
_______________________________________________
Fortele de ocupatie israeliene au ucis 660 de palestinieni in 2006, de trei ori mai multi decat in anul precedent, se arata intr-un raport al unui grup israelian pentru drepturile omului. B’Tselem, o organizatie independenta care monitorizeaza drepturile omului in teritoriile palestiniene, spune ca pe lista mortilor se afla 141 de copii. Cel putin 322 de victime nu au luat parte la ostilitati in momentul mortii lor, iar 22 au fost tintele unor asasinate.In noiembrie, 9.057 de palestinieni erau detinuti in Israel, printre care 345 de minori, sustine grupul pentru drepturile omului. Din acestia, 738 (din care 22 minori) erau retinuti fara a fi judecati si fara sa stie penrtu ce sunt acuzati.
De asemenea, raportul B’Tselem arata ca anul 2006 a adus o deteriorare a situatiei drepturilor omului in teritoriile ocupate, in special prin cresterea numarului de civili palestinieni ucisi in timpul demolarii caselor si a infrastructurii din Fasia Gaza. Armata israeliana a demolat 292 de case palestiniene, 95 la suta dintre acestea in Gaza. Acestea adaposteau 1.769 de oameni. Israelul a mai demolat 42 de case in Ierusalimul de Est, lasand pe drumuri 80 de persoane.
Grupul pentru drepturile omului declara ca restrictiile privind deplasarea in teritoriile ocupate din West Bank au devenit mai severe in 2006. Israelul dispune de 54 de puncte de control permanente in West Bank si 12 puncte de control in orasul Hebron. Potrivit Biroului de Coordonare a Afacerilor Umanitare al ONU, exista in medie 160 de puncte de control mobile in fiecare saptamana in West Bank. Pe langa punctele de control, raportul arata ca armata israeliana a construit sute de obstacole fizice cum ar fi ziduri de beton, gramezi de pamant si santuri pentru a opri accesul in si dinspre comunitatile palestiniene.
______________________________________________________
Sute de copii palestinieni sunt arestati, interogati si intemnitati de armata israeliana in fiecare an, cel putin asa sustine organizatia non-guvernamentala Defense for Children International / Palestine Section (DCI/PS). Membrii acestei organizatii monitorizeaza conditiile de detentie ale acestor copii si ii reprezinta pe acestia in instantele militare evreiesti.
Ce este ingrijorator este faptul ca exista acuzatii grave conform carora Israelul ar folosi copiii prizonieri palestinieni drept forta ieftina de lucru. “Adolescentii cad victime muncii fortate, fiind obligati sa lucreze opt ore pe zi pentru sume de nimic”, se poate citi pe adresa de internet www.uruknet.info. In inchisoarea Telmond sunt incarcerati peste 350 de palestinieni, majoritatea copii. In ciuda faptului ca sunt folositi ca forta de munca ieftina, minorii mai sunt supusi si interogatoriilor menite sa dezvaluie autoritatilor de la Tel Aviv cat mai multe informatii despre luptatorii din rezistenta palestiniana.
In Israel numarul total al copiilor palestineni tinuti in inchisori se ridica la 376 de minori. Conform Defense for Children International / Palestine Section, cei mai multi dintre acestia au sub 16 ani si sunt supusi diverselor forme de abuzuri, de la pedepse fizice si umilinte pana la agresiuni sexuale.
Diverse organizatii umanitare, care sunt active in teritoriile ocupate palestiniene, au afirmat in repetate randuri ca legislatia internationala ce garanteaza drepturile minorilor incarcerati este violata de autoritatile israeliene. Aceste abuzuri ar fi inceput chiar inainte de cea de a doua Intifada palestiniana, inca din iulie 1999 existand documente ce probeaza o inmultire a abuzurilor si a precaritatii conditiilor de detentie.
Intr-un raport UNICEF se mai arata numarul copiilor palestinieni, cu varste de 13 si 14 ani, prizonieri in Israel a crescut simtitor in ultimii ani. De asemenea, s-a inregistrat si o inasprire a condamnarilor primite de acestia si a inmultirii agresiunilor din partea gardienilor. Si lipsa accesului la educatie este si ea o problema spinoasa, semnalata de mai multe organizatii ce militeaza pentru respectarea drepturilor omului, care ar trebui rezolvata in cel mai scurt timp.
__________________________________________________________
Toate promisiunile de relaxare a restricţiilor de deplasare [impuse de statul Israel] în Cisiordania au aburit imaginea reală de pe teren. Câteva şosele au fost deblocate, dar restricţiile care vor fi enumerate în cele ce urmează au rămas.
Interdicţii permanente:
- Palestinienilor din Fâşia Gaza le este interzis să locuiască în Cisiordania.
- Palestinienilor le este interzis acesul în Ierusalimul de Est.
- Palestinienilor din Cisiordania le este interzis să intre în Fâşia Gaza prin punctul de trecere Erez.
- Palestinienilor le este interzis accesul în Valea Iordanului.
- Palestinienilor le este interzis să intre în satele, pământurile, oraşele şi cartierele din teritoriul aflat între zidul de separare şi Linia Verde (aproximativ 10% din Cisiordania).
- Palestinienilor care nu sunt rezidenţi ai satelor Beit Furik şi Beit Dajan din zona Nablus, şi Ramadin, aflat în sudul Hebronului, le este interzis accesul.
- Palestinienilor le este interzisă intrarea în coloniile evreieşti (chiar dacă pământurile lor se află în interiorul suprafeţei pe care s-au construit colonii).
- Palestinienii nu au voie să intre în Nablus la bordul unui vehicul.
- Palestinienii rezidenţi ai Ierusalimului nu au voie să intre în Zona A (oraşele palestiniene din Cisiordania).
- Rezidenţii Fâşiei Gaza nu au voie să intre în Cisiordania prin punctul de trecere de la Allenby.
- Palestinienii nu au voie să călătorească în străinătate prin Aeroportul Ben-Gurion.
- Copiii sub vârsta de 16 ani nu au voie să părăsească oraşul Nablus fără un certificat de naştere în original şi neînsoţiţi de părinţi.
- Palestinienii care au permis de intrare în Israel nu au voie să folosească punctele de trecere utilizate de israelieni şi de turişti.
- Rezidenţilor din Gaza le este interzisă stabilirea în Cisiordania.
- Rezidenţilor din Cisiordania le este interzisă stabilirea în Valea Iordanului, teritoriul dintre zidul de separare şi Linia Verde sau satele Beit Furik şi Beit Dajan.
- Palestinienii nu au voie să transfere mărfuri prin punctele de trecere interne ale Cisiordaniei.
Interdicţii periodice
- Rezidenţilor anumitor părţi ale Cisiordaniei le este interzisă călătoria în restul Cisiordaniei.
- Celor care fac parte dintr-o anumită grupă de vârstă - în principal bărbaţii în vârstă de 16 până la 30, 35 sau 40 – le este interzisă părăsirea zonelor de rezistenţă (în general Nablus şi alte oraşe din nordul Cisiordaniei).
- Maşinile particulare nu pot trece prin punctul de verificare Swahara-Abu Dis (care separă nordul de sudul Cisiordaniei). La această restricţie s-a renunţat pentru prima dată în urmă cu două săptămâni.
Permise de trecere necesare
- Un card magnetic (menit intrării în Israel, dar care uşurează trecerea prin punctele de control din interiorul Cisiordaniei).
- Un permis de lucru pentru Israel (angajatorul trebuie să se deplaseze la birourile administraţiei civile şi să-l ceară personal).
- Un permis pentru tratament în Israel şi în spitalele palestiniene din Ierusalimul de Est (aplicantul trebuie să aducă o invitaţie din partea spitalului, fişa sa medicală completă şi dovada că tratamentul pe care îl doreşte nu poate fi furnizat în teritoriile ocupate).
- Un permis de călătorie pentru a trece prin punctele de control din Valea Iordanului.
- Un permis comercial pentru transportul mărfurilor.
- Un permis pentru a face agricultură de-a lungul zidului de despărţire presupune un formular de la biroul de registru a terenurilor, un act de identitate şi dovada rudeniei de gradul întâi cu proprietarul înregistrat al pământurilor.
- Permis de trecere dincolo de zidul de separare (pentru rude, echipe medicale, muncitori în construcţii etc.). Cei care posedă permis trebuie să intre şi să iasă prin acelaşi punct de control chiar dacă acesta este departe de punctul de deplasare sau închide devreme).
- Permis de trecere pentru deplasarea din Gaza, prin Israel, în Cisiordania.
- Certificat de naştere pentru copiii sub 16 ani.
- Card de identitate pentru cei care trăiesc în enclavele înconjurate de zidul de separare.
Puncte de control şi bariere
- Au putut fi recenzate 75 de puncte de control fixe în Cisiordania, în ziua de 9 ianuarie 2007.
- Sunt aproximativ 150 de puncte de control mobile săptămânal.
- Sunt 446 de obstacole amplasate pe şosele: cuburi de beton, maluri de pământ, 88 de porţi de fier şi 74 de kilometri de gard de-a lungul drumurilor principale.
- Sunt 83 de porţi de fier de-a lungul zidului de separare, împiedicând accesul proprietarilor la pământurile lor. Doar 25 dintre porţi se deschid ocazional.
Timpul de călătorie înainte de 2000 vs. azi
Tul Karm-Nablus
Înainte: cel mult o jumătate de oră.
Azi: cel puţin o oră.
Tul Karm-Ramallah
Înainte: mai puţin de o oră.
Azi: două ore.
Beit Ur al-Fawqa-Ramallah
Înainte: 10 minute.
Acum: 45 minute.
Katana/Beit Anan-Ramallah
Înainte: 15 minute.
Acum: o oră până la 90 de minute.
Bir Naballah-Ierusalim
Înainte: şapte minute.
Acum: o oră.
Katana-Ierusalim
Înainte: cinci minute.
Acum: “Nimeni nu mai merge la Ierusalim.”
_______________________________________________________________
Imigraţia contină a evreilor veniţi în principal din Europa începând cu primele decenii ale secolului XX a marginalizat progresiv poporul palestinian, deposedându-l de propriul său pământ. Dorinţa instituţiilor evreieşti de a crea un stat evreiesc în care non-evreii să fie, fie expulzaţi, fie reduşi la condiţia de cetăţeni de mâna a doua a condus la războiul din 1948-49. Acest război, pe care israelienii îl numesc războiul de independenţă şi pe care palestinienii îl numesc Naqba (catastrofa) a avut ca rezultat expulzarea planificată a 800.000 de palestinieni (trei sferturi din populaţie) de pe teritoriul ţării lor. Occidentul şi instituţiile internaţionale au favorizat sau au închis ochii în faţa acestei “purificări etnice”. A fost un mod facil de a se spăla de responsabilitatea colectivă pentru antisemitismul european şi genocidul nazist. Doar că poporul palestinian nu avea nici cea mai mică responsabilitate pentru aceste crime.
Ceea ce a creat statul Israel a fost o ideologie care la început a avut foarte puţin succes printre evrei: zionismul. Încă de la pornire, această idologie manifestă un caracter ultra-naţionalist, negând în totalitate drepturile şi chiar existenţa poporului autohton. Acaparând pământurile (toate pământurile palestinienilor expulzaţi sunt confiscate încă din 1950) şi jinduind fără încetare altele noi, proiectul zionist este un proiect colonialist. Israelienii ar fi dorit să dorească să reuşească ceea ce nord-americanii au reuşit cu amerindienii sau australienii cu aborigenii: marginalizarea palestinienilor într-atâta încât să nu mai fie capabili să revendice ceva, oricât de puţin. Mult timp, în Israel s-a vorbit despre “arabi”, palestinienii neavând dreptul la existenţă. Zionismul nu este o ideologie religioasă, ci o lectură parţială a “Bibliei” în care s-a găsit justificarea proiectului nebunesc de “a grupa toţi evreii din lume într-un singur stat”. Încă din anii ’50 s-a organizat imigrarea masivă a evreilor din lumea arabă. Israelul devine o ţară hipermilitarizată şi un avanpost al imperialismului american în Orientul Apropiat.
Sfârşitul secolului XX este o succesiune de războaie de cucerire. În 1967, israelienii ocupă cele 22% din Palestina care le scăpaseră cu 20 de ani mai înainte.
Imediat, începe colonizarea. Coloniştii sunt adesea integrişti religioşi, dar uneori populaţie din periferii atrasă de locuinţele ieftine, acaparează cele mai bune pământuri şi sursele de apă ale regiunii. Palestinienii se agaţă cu disperare de proprietăţile lor. Prima Intifada revelează lumii întregi un popor care se luptă cu mâinile goale împotriva uneia dintre armatele cele mai puternice din lume. Din 1967, 650.000 de palestinieni au fost încarceraţi. Unii se află încă în puşcărie de mai bine de 30 de ani. Azi, mai mult de 11.000 dintre ei sunt după gratii.
Expulzată din Iordania, apoi din Liban, conducerea palestiniană rezistă. Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei recunoaşte în 1988 Israelul în frontierele sale din 1949. Este o concesie enormă. Palestinienii renunţă la 78% din Palestina istorică. Acest proces conduce la acordurile de la Oslo (1993). De ce acest proces a eşuat? Pentru că niciodată israelienii nu s-au gândit la evacuarea coloniilor (50.000 de noi colonişti se instalează între Oslo şi asasinarea lui Rabin). Pentru că niciodată israelienii n-au acceptat cea mai mică egalitate de drepturi între ei şi palestinieni. Pentru că 25% din societatea israeliană este gangrenată de idei integriste, sau chiar fasciste (azi Avigdor Liebermann este ministru). Pentru că guvernanţii israelieni nu-şi imaginează statul palestinian decât ca un fel de bantustan format din cantoane izolate, private de pământuri, de apă, de resurse naturale şi de unitate.
De la a doua Intifada, s-a pus în operă distrugerea sistematică a societăţii palestiniene. Zidul e o cicatrice pe obrazul Cisiordaniei, tăind în două sate, distrugând terenuri agricole, izolând zone promise anexării. Construirea Zidului a fost condamnată de Curtea de la Haga, dar guvernul israelian îşi bate joc de dreptul internaţional şi recurge la faptul împlinit. 750 de puncte de control fac viaţa locuitorilor imposibilă, împiedicând populaţia să se deplaseze, să studieze, să beneficieze de îngrijiri medicale. Execuţiile extrajudiciare se înmulţesc. Fâşia Gaza a devenit un adevărat “laborator”. Populaţia este închisă ermetic, înfometată, supusă atacurilor sistematice (mai mult de 400 de asasinate în ultimele 6 luni). Privat de orice perspectivă de viaţă normală, poporul palestinian şi-a exprimat refuzul votând pentru Hamas. Europa a replicat tăindu-i raţia de hrană. Agresatul este sancţionat, agresorul n-a fost niciodată. Aceeaşi atitudine şi în cazul atacării Libanului în această vară. 34 de zile de război şi 1400 de morţi, în principal civili. Sudul Libanului a fost distrus şi numeroase crime de război comise. În Israel există un consens tragic în jurul afirmaţiei că Hamas şi Hizballah sunt egali cu terorism, pentru a întări “moralul” înaintea uciderii a 20 de civili pentru a elimina un singur “terorist”.
Problema zionismului
Această ideologie apare în Europa la sfârşitul secolului XIX. În timp ce cei mai mulţi dintre evrei rezistă escaladării antisemitismului şi se angajează masiv în mişcări progresiste şi revoluţionare (adesea abandonându-şi religia), zioniştii se înscriu complet împotriva acestui curent. Gândirea lor nu este câtuşi de puţin universalistă, înscriindu-se în cadrul avansului naţionalismelor europene cu ideea simplistă: un popor = un stat. Pentru ei antisemitismul este ineluctabil. Cetăţenia sau egalitatea în drepturi sunt păcăleli. Ei sunt împotriva oricărei forme de amestec, de integrare sau de asimilare. Ei cred că evreii nu pot trăi decât între ei. Zionismul se sprijină pe o minciună fondatoare: pentru ei Palestina era “un pământ fără popor pentru un popor fără pământ”. Primii colonişti îşi însuşesc pământuri aşa cum o făcuseră mai înainte colonialiştii europeni în colonii. În momentul războiului din 1948, israelienii vor nega orice responsabilitate în alungarea palestinienilor.
Zionismul vizează într-o anumită măsură închiderea istoriei evreieşti. Diaspora este prezentată ca o paranteză, în timp ce ea este esenţa însăşi a iudaismului. Noul stat al Israelului este prezentat ca centrul oricărei vieţi evreieşti. Evreul este somat să imigreze în Israel sau, dacă nu se conformează, să susţină necondiţionat politica acestui stat. În caz contrar, el devine un trădător plin de “ură de sine”. Cvasi-totalitatea instituţiilor evreieşti laice sau religioase devin oficine ale propagandei în favoarea statului israelian. Acest stat s-a construit în contradicţie cu valorile lumii evreieşti: universalism, cosmopolitism, pluralism. Limbile şi tradiţiile evreilor arabi, ale sefarazilor, ale aşkenazilor au dispărut aproape în întregime în schimbul unui model unic. Această voinţă de a eradica trecutul pentru a construi un “evreu nou” duce la o societate bolnavă, plină de superioritatea ei militară şi incapabilă să-şi accepte “aproapele” (palestinianul) ca pe egalul ei.
Fără "contrafacutul" genocid nazist, Israelul n-ar fi existat. Totuşi, zionismul n-a jucat decât un rol periferic în rezistenţa evreiască împotriva nazismului. Începând cu anii ’60, se organizează o instrumentalizare sistematică a genocidului şi a antisemitismului. Fiecare act antisemit, real sau presupus, este utilizat pentru a-i convinge pe evrei să vină să se instaleze în Israel. Este dezvoltat complexul Massada. Este vorba de încercarea de a-i convinge pe toţi evreii să toată lumea îi urăşte, că nu pot să se încreadă decât în ei înşişi şi că orice critică la adresa Israelului este fundamental antisemită. Propaganda repetă fără încetare că “Israelul nu are partener pentru pace”.Această închidere mentală provoacă un adevărat derapaj, criminal pentru palestinieni dar suicidar de asemenea pentru israelieni. Cum pot ei crede că se pot impune pentru totdeauna cu violenţă în regiune?
________________________________________________________
CATEVA DATE MANJITE CU SANGE NEVINOVAT
22 Iulie 1946- 96 de palestinieni au fost ucisi in Hotelul King David intr-un atac terorist comis de un israelian.
9 aprilie 1948- 254 palestinieni au fost ucisi la Deir Yassin de "Israeli Irgun terorists".
29 Octombrie 1948 - 70 de palestinieni civili ucisi la Safsaf Village.
16/17 septembrie1982 - peste 2000 palestinieni refugiati,au fost macelariti in Sabra si Shatila de trupele israeliene.(foarte multi copii si femei)
8 octombrie 1990 - 30 de palestinieni ucisi si 800 raniti la Masjid Al Aqsa.
25 februarie 1994 - 50 de palestinieni civili ucisi de fortele israeliene si alti 300 raniti in timp ce se rugau in "Mosque of Ibrahim" .(printre ei se aflau multi copii si multe femei)
ASTAZI- Numaratoarea si-a pierdut sirul.Mii de copii palestinieni nevinovati(multi cu varste intre 1 an si 5 ani) ucisi de acest sangeros "colonialism israelian"
Irgun Tzwai Leumi - grupare evreiasca terorista,grupare extremista;In 1948, Irgun s-a transformat - datorita noilor conditii create de fondarea statului evreu - in Partidul Herut.Care in 1973 a devenit Partidul Likud.Din aceasta formatiune au facut parte personalitati importante ale vietii politice israeliene, ca Menachem Begin (lider al grupului Irgun), Benjamin (Bibi) Netanyahu, sau Ariel Sharon.
În timpul primului război arabo-israelian combatanţii evrei din „Irgun” şi „Shtern” în frunte cu viitorul premier (laureat al premiiului Nobel pentru pace – Menahem Beghin), s-au „proslăvit” prin măcelărirea populaţiei paşnice civile din sătucul Deir–Yassin. Acest masacru a provocat exodul palestinienilor din teritoriile arabe care au nimerit sub controlul israelian. Pentru un popor care sustine ca a avut de suferit datorita unui presupus Holocaust, evreii au acţionat exagerat de dur.
O bază militară maritimă la Haifa ar fi fost un minunat cap de pod în Mediterana de Est. Iată din ce cauză URSS a sprijinit ideea creării statului Israel poate într-o măsură chiar mai mare decît Occidentul. Washingtonul şi Londra aveau unele temeri cu privire la orientarea ideologică a viitorului stat evreiesc. Cu atît mai mult cu cît primii colonişti au creat în Palestina un fel de comune agricole (kibutz), în care gradul de comunizare a muncii şi a mijloacelor de producţie erau chiar mai înalt decît în kolhozurile şi sovhozurile sovietice. În kibutzuri pînă şi masa era luată în comun, iar banii pe teritoriul lui nu aveau nici o valoare.
Primele atentate teroriste au fost savarsite de evrei inainte de proclamarea statului Israel. Demnitari israelieni precum Yitzhak Shamir si Menahem Begin au fost urmariti de autoritatile britanice pentru terorism. Acum acesti teroristi sunt eroi pentru evrei.
~~~~
""" Culmea ororii nu a fost doar în aceste cadavre – în sutele şi sutele de cadavre de femei, de bătrâni, de tineri şi de copii masacraţi, violentaţi, terorizaţi, mutiliaţi, tăiaţi în bucăţi, explodaţi, aruncaţi în plină stradă, striviţi sub ruinele caselor şi în gropile comune. Oroare este mai ales în aceste băi de sânge neîntrerupte care din 1945 (de când proiectul zionist de creare a unui stat evreiesc în Palestina a început să prindă contur şi consistenţă) jalonează istoria acestuia. În această violenţă continuă care ordonează şi comandă relaţia acestui stat cu palestinienii. Să nu ne înşelăm. Baia de sânge de la Sabra-Şatila nu este un accident. Şi chiar dacă s-ar demonstra că soldaţii evrei ai armatei Israelului nu au fost amestecaţi în mod direct, este clar că guvernul Israelului este moralmente şi în mod direct responsabil pentru ea, pentru că a dorit-o (pentru a cruţa viaţa soldaţilor evrei a armatei israeliene) sau n-a vrut nici s-o împiedice nici s-o oprească – atunci când presimţea (poate nu clar, ca pe o dorinţă secretă, opacifiată de dorinţa ardentă refulată de a o vedea realizată) urmarea tragică. Aruncarea responsabilităţii în exclusivitate asupra miliţiilor creştine, sub pretextul că numai ele (sau unele dintre ele) au fost amestecate în mod direct, este de neconceput. Această baie de sânge nu este un accident. Statul zionist al Israelului îi poartă responsabilitatea, întrucât această baie de sânge, ca toate celelalte băi de sânge care jalonează istoria statului zionist Israel, îşi are originea în violenţa ascunsă care defineşte, de la începuturile sale, raportul care leagă acest stat de palestinieni. În noaptea din 9 spre 10 aprilie 1948, satul Deir Yasîn cade în mâinile teroriştilor din Irgun şi din Stern. Urmează o baie de sânge. “Atunci când masacrul luă sfârşit, autorităţile evreieşti se străduiră să împiedice o inspecţie imparţială. Un poliţist va semnala moartea unui singur arab (palestinian)… Totuşi, în 10 aprilie Crucea Roşie internaţională avea să descopere şi să numere cadavrele a 254 de bărbaţi, femei şi copii.” (Jacques de Reynier, A Jérusalem un drapeau flottait sur la ligne de feu, Neuchâtel, éd. de la Baconnière, 1950 .) Deir Yasîn, cea mai spectaculoasă baie de sânge. Un model arhetipal. Cea mai absurdă în egală măsură, cea mai aberantă aparent, pentru că “Deir Yasîn era unul din rarele sate arabe (palestiniene) ale cărui locuitori refuzaseră voluntarilor arabi străini permisiunea de a folosi amplasamentul lor ca bază pentru a conduce operaţiuni împotriva axei vitale care deservea Ierusalimul. Cu această ocazie, colaboraseră cu Agenţia evreiască.”
Noua linie de acţiune violentă, impusă de “activişti” (în ciuda vehementelor proteste)… se impuse rapid în toată armata . Şi cu timpul o legendă de eroism se ţesu în jurul unităţii 101, şi “Tsahal” revendică oficial responsabilitatea pentru baia de sânge de la Qibiya. În 29 octombrie 1956, cu o zi înainte de campania din Sinai, armata Israelului impusese o interdicţie de circulaţie în toate satele palestiniene situate în apropierea frontierei egiptene, printre care şi satul Kafr Kassem. “În cursul conversaţiei, colonelul Şadmi specifică comandantului Melinky că interdicţia de circulaţie trebuia să fie respectată de această dată cu rigoare şi impusă viguros, nu prin arestări, ci prin deschiderea focului. Adăugă: «mai degrabă un mort (după unele versiuni «câţiva morţi») decât dureri de cap legate de arestări»” . Melinky ceru lămuriri lui Şadmi în privinţa sorţii sătenilor care munceau în afara satelor şi reveneau acasa seara, fără să fi fost avertizaţi de interdicţie. Ceru instrucţiuni pentru cazul cel mai verosimil în care, la intrarea în sat, aceştia urmau să se găsească în faţa detaşamentelor de grăniceri. Şadmi răspunse: “Fără sentimente” şi “Dumnezeu să aibă milă de ei” . Mai mulţi dintre locuitorii din Kafr Kassem munceau încă pe câmp, departe de satul lor, şi nu puteau deci să fie informaţi de noua interdicţie de circulaţie. Atunci când se întorceau acasă, fără să presupună nimic, după orele 17, fură doborâţi cu sânge rece de grănicerii care omorâră patruzeci şi şapte persoane, dintre care nouă femei şi şapte copii .
În dimineaţa zilei de 3 noiembrie 1956, oraşul Khan Yunis şi tabăra pentru refugiaţi construită de UNRWA care îi este adiacentă fură ocupate de armata Israelului. Un mare număr de civili palestinieni fură atunci masacraţi. Pentru a “scuza” masacrul, autorităţile israeliene afirmară că au luptat împotriva rezistenţei pe care au întâmpinat-o în timpul ocupării oraşului dar refugiaţii palestinieni ai taberei afirmară, în ceea ce-i priveşte, că orice rezistenţă încetase în momentul masacrului şi că mai mulţi civili dezarmaţi fuseseră asasinaţi în timp ce trupele israeliene scotoceau oraşul şi tabăra în căutarea deţinătorilor de arme. Directorul UNRWA a primit, din surse demne de încredere, o listă cu 275 de nume ale persoanelor ucise în acest 3 noiembrie . În 12 noiembrie 1956, este rândul taberei de refugiaţi a UNRWA instalată la Rafah. Acelaşi scenariu, aceeaşi actori. Bilanţ – 111 persoane ucise .
Astfel din 1948 în 1982, mai întâi pentru a crea şi stabili statul zionist Israel, apoi pentru a consolida şi a-l extinde asupra “Palestinei din ‘48”, în sfârşit pentru a-şi însuşi “Palestina din ‘67” – Cisiordania pe care Begin se încăpăţânează s-o numească cu numele biblic de Iudeea-Samaria – istoria statului zionist Israel ascunde o lungă serie de neîntrerupte acte de violenţă, de teroare şi de masacrare a palestinienilor, pentru a goli acest pământ de toţi autohtonii lui, în conformitate cu principiul de bază a zionismului. Este probabil că toate aceste acte de violenţă, de teroare şi de masacru nu fură, în totalitate, băi de sânge clasice. Este sigur că cele care nu fură clasice, fură metafore caracteristice.
Dacă Deir Yasîn (pentru a reduce băile de sânge perpetrate de zionişti la un referent, şi acest referent la un simbol) a inaugurat un ciclu - băile de sânge “interne” Palestinei biblice, campania din Liban şi baia de sânge din Sabra-Şatila (chiar perpetrată de miliţiile creştine, aceşti noi “dizidenţi”) inaugurează un altul – cel al băilor de sânge “externe” Palestinei biblice, în scopul clar al urmăririi palestinienilor şi al vânării lor imediat ce aceştia au decis să contribuie la renaşterea societăţii lor. Să nu ne înşelăm. Când zioniştii afirmă că vor să “distrugă” şi să “lichideze” Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei, nu “terorismul” este ceea ce ei vor să distrugă şi să lichideze, ci orice posibilitate de renaştere a societăţii palestiniene, al cărei principal artizan este OEP.
""" [Roger Nab’aa]
______________________________________________
11 JULY 2007 - Martea trecuta, trupele israeliene au impuscat mortal un tanar palestinian in varsta de 15 ani, in cadrul unei operatiuni in Hebron. Soldatii au pretins ca baiatul parea sa agite o arma M-16. Dupa ce l-au impuscat, membrii unitatii militare au constatat ca tanarul manuia de fapt o replica de plastic a unei arme. Armata evreiasca a initiat o ancheta asupra incidentului, care a avut loc in cartierul Luza din sudul Hebron-ului.
Trupul tanarului Ahmed Asaqasi a fost transportat la un spital din Cisiordania, dar la momentul respectiv identitatea sa nu fusese dezvaluita. Doctorii palestinieini au confirmat ca baiatul suferise mai multe rani cauzate prin impuscare in partea de sus a corpului.
Conform unor surse palestiniene, baiatul de 15 ani se juca impreuna cu alti copii atunci cand soldatii israelieni l-au vazut manuind arma de jucarie si au deschis focul.
________________________________________________
Un raport eliberat de organizaţia Defense for Children International (DCI), numit “Copii după Gratii”, constată că în timpul anului 2006 şi prima jumătate a anului 2007, imensa majoritate a copiilor arestaţi de către forţele israeliene au fost întemniţaţi.
Doar 3 până la 5% dintre copiii răpiţi au fost eliberaţi pe cauţiune în timpul procesului.
DCI notează de asemenea că peste 99% dintre copiii judecaţi şi-au mărturisit vinovăţia şi că o infimă minoritate din cei care şi-a pledat nevinovăţia au fost în cele din urmă găsiţi vinovaţi şi condamnaţi.
Organizaţia specializată în drepturile omului se sprijină pe articole din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului pentru a sublinia că cei acuzaţi au dreptul de a fi consideraţi inocenţi până sunt dovediţi vinovaţi.
DCI mai spune că cei înteminţaţi mărturisesc acuzaţiile aduse împotriva lor după lungi perioade de interogatoriu, care au loc înaintea judecării în tribunal.
Raportul include mărturii personale ale copiilor expuşi abuzurilor fizice şi sexuale în mâinile armatei israeliene şi tratamentul brutal în timpul lungilor perioade de interogare. Iar la sfârşitul procesului de interogare copiilor li s-a cerut să semneze hârtii, în ciuda faptului că nu ştiau ce semnează.
______________________________________
Israelul de astazi avea in 1880 cam 5% din populatie evrei si se numea Palestina. Datorita miscarii zioniste, procentul creste la 12% pana in 1914. In 1923, regimul colonial britanic decide crearea unui stat evreu in Palestina, insa continua sa limiteze imigratia evreilor si cumpararea de pamanturi. In urma persecutiei evreilor din Europa, din ce in ce mai multi decid sa emigreze in Palestina. Restrictiile britanice au ramas in vigoare pe perioada razboiului si dupa aceea, insa multi imigranti au ajuns in Palestina pe cale ilegala. Acesti imigranti reusesc sa creze bazele economice si sociale ale viitorului stat Israel. In 1947, ONU adopta o rezolutie prin care Palestina (acum cu o importanta populatie de evrei) urma sa fie separata in doua state, unul everu (cu alb pe harta) si unul arab (gri + rosu pe harta). Arabii, considerand ca nu ei trebuie sa plateasca pentru crimele Europei impotriva evreilor, nu au acceptat crearea statului Israel si l-au atacat de indata ce si-a declarat independenta. Arabii insa au pierdut razboiul, statul Israel si-a extins teritoriul (anexand zonele gri) si a reusit sa expulzeze mare parte din populatia araba din teritoriul sau. Statul Arab care ar fi trebuit sa fie creat a fost practic impartit intre Israel si vecinii sai Egipt si Iordania, Egiptul ocupand Gaza si Iordania ocupand Cisiordania.
Un nou razboi in 1967 lansat preventiv de Israel ca raspuns la alte incidente militare s-a soldat cu o noua infrangere a arabilor. Un nou razboi in 1973, lansat de Egipt si Siria a avut acelasi rezultat. Dupa cum am mentionat mai devreme, statele arabe au primit arme de la URSS si Israelul de la SUA, iar superioritatea tehnologiei americane si-a spus cuvantul. Tratatele de pace cu Egiptul si Iordania au lasat Gaza si Cisiordania (pe care le numin astazi Palestina) sub ocupatie israeliana - unde sunt si astazi. Deasemenea, o portiune mica de teritoriu sirian este inca sub ocupatie (inaltimile Golan).
Rezultatul acestor infrangeri a fost ca din 1967 palestinienii din Gaza si Cisiordania s-au trezit sub ocupatie si fara nici un mijloc de a lupta impotriva Israelului. Astfel, diferite grupari palestinienene au inceput din ce in ce mai mult sa foloseasca terorismul. Initial au fost deturnate avioane pentru a atrage atentia lumii. Aceste incidente nu s-au soldat cu victime, insa lucrurile s-au schimbat in 1972, cand atleti israelieni au fost rapiti si omorati la Jocurile Olimpice de la Munich. Aceste grupari teroriste nu erau insa islamice ci mai degraba nationalist-seculare sau marxist-leniniste si erau sustinute de state arabe si URSS. Grupari islamiste apar insa destul de curand, sustinute si de noul regim islamic din Iran - cel mai bun exemplu fiind Hezbollah in Liban. Hezbollah au fost primii care au folosit atentate sinucigase in orientul mijlociu, deschizand un nou capitol in istoria terorismului. Hamas si Islamic Jihad, cele mai importante organizatii palestiniene din ziua de astazi care folosesc terorismul au la baza o ideologie islamica.
_______________________________________________________
""" Ceea ce se petrece acum in Gaza seamana izbitor cu ceea ce se petrecea in Varsovia la inceputul anului 1943 cind o mina de evrei tineri si curajosi, dar inarmati rudimentar, au tinut piept timp de 119 zile armatei germane, murind cu totii in demnitate. Numai ca, Hans Frank, guvernatorul nazist al Poloniei, a fost spânzurat la 16 octombrie 1945 la Nüremberg. Asteptam aceeasi sentinta si pentru doamna Tzipi Livni. Altfel Curtea de Apel de la Haga, cea care judeca crime de razboi incusiv pe cele din Iugoslavia, isi va pierde orice urma de credibitate si legitimitate. Ca si in 1943 Marile Puteri care se vor responsabile pentru viitorul omenirii nu fac nimic pentru a stopa macelul. """ [un comentator]
Post Scriptum :
SURSE : ARHIVA PERSONALA .
Palestina, lacrima mea .
Dubito , Ergo Cogito ; Cogito , Ergo Sum. Cui Bono?.
Alte surse.
Postări
0 elucubratii mai dihai decat cea de mai sus:
Trimiteți un comentariu