Despre utilitatea băilor de sânge ( de Roger Nab’aa)

“MOARTEA UNUI OM este o tragedie, dispariţia a mii de oameni este statistică.” (Stalin)




Culmea ororii nu a fost doar în aceste cadavre – în sutele şi sutele de cadavre de femei, de bătrâni, de tineri şi de copii masacraţi, violentaţi, terorizaţi, mutiliaţi, tăiaţi în bucăţi, explodaţi, aruncaţi în plină stradă, striviţi sub ruinele caselor şi în gropile comune. Oroare este mai ales în aceste băi de sânge neîntrerupte care din 1945 (de când proiectul zionist de creare a unui stat evreiesc în Palestina a început să prindă contur şi consistenţă) jalonează istoria acestuia. În această violenţă continuă care ordonează şi comandă relaţia acestui stat cu palestinienii.
Să nu ne înşelăm. Baia de sânge de la Sabra-Şatila nu este un accident. Şi chiar dacă s-ar demonstra că soldaţii evrei ai armatei Israelului nu au fost amestecaţi în mod direct, este clar că guvernul Israelului este moralmente şi în mod direct responsabil pentru ea, pentru că a dorit-o (pentru a cruţa viaţa soldaţilor evrei a armatei israeliene) sau n-a vrut nici s-o împiedice nici s-o oprească – atunci când presimţea (poate nu clar, ca pe o dorinţă secretă, opacifiată de dorinţa ardentă refulată de a o vedea realizată) urmarea tragică. Aruncarea responsabilităţii în exclusivitate asupra miliţiilor creştine, sub pretextul că numai ele (sau unele dintre ele) au fost amestecate în mod direct, este de neconceput.
Această baie de sânge nu este un accident. Statul zionist al Israelului îi poartă responsabilitatea, întrucât această baie de sânge, ca toate celelalte băi de sânge care jalonează istoria statului zionist Israel, îşi are originea în violenţa ascunsă care defineşte, de la începuturile sale, raportul care leagă acest stat de palestinieni.
În noaptea din 9 spre 10 aprilie 1948, satul Deir Yasîn cade în mâinile teroriştilor din Irgun şi din Stern. Urmează o baie de sânge. “Atunci când masacrul luă sfârşit, autorităţile evreieşti se străduiră să împiedice o inspecţie imparţială. Un poliţist va semnala moartea unui singur arab (palestinian)… Totuşi, în 10 aprilie Crucea Roşie internaţională avea să descopere şi să numere cadavrele a 254 de bărbaţi, femei şi copii.” (Jacques de Reynier, A Jérusalem un drapeau flottait sur la ligne de feu, Neuchâtel, éd. de la Baconnière, 1950 (1).)

Deir Yasîn, cea mai spectaculoasă baie de sânge. Un model arhetipal. Cea mai absurdă în egală măsură, cea mai aberantă aparent, pentru că “Deir Yasîn era unul din rarele sate arabe (palestiniene) ale cărui locuitori refuzaseră voluntarilor arabi străini permisiunea de a folosi amplasamentul lor ca bază pentru a conduce operaţiuni împotriva axei vitale care deservea Ierusalimul. Cu această ocazie, colaboraseră cu Agenţia evreiască.” (John Kimche, istoriograf zionist, Seven Fallen Pillars, London, Secker and Warburg, 1950 (2)) Fraţii Findley adaugă în ziarul lor, Labor Action, din 27 decembrie 1948, că “sătenii aveau un acord de non-agresiune cu coloniile evreieşti care îi înconjurau” şi pe care îl respectaseră scrupulos (3).
Atunci de ce Deir Yasîn?
M. Begin, pe atunci şef al Irgun (principalul vinovat pentru masacrul de la Deir Yasîn) şi prim-ministru al statului zionist Israel în momentul băii de sânge de la Sabra-Şatila, insistă în cartea sa The Revolt Story of the Irgun (Schuman, N. Y., 1951) asupra faptului că efectul lui Deir Yasîn fu decisiv în ceea ce priveşte fuga arabilor (palestinieni) din Haifa: “Legenda lui Deir Yasîn ne ajută în mod deosebit în salvarea Tiberiadei şi cucerirea Haifei. [după ce am dat asaltul împotriva Haifei] Toate forţele evreieşti începură să avanseze în Haifa ca un cuţit în unt. Arabii (palestinienii) începură să fugă înnebuniţi strigând “Deir Yasîn” (4).”
Iată efectul imediat. O retorică a terorii în serviciul unei întreprinderi de expulzare masivă a palestinienilor de pe pământul lor. Or Deir Yasîn nu este un accident, nici un fapt excepţional, izolat, sau o întreprindere unică în genul ei. În noaptea din 30 spre 31 decembrie 1947, o forţă militară grupând primul batalion din Palmach şi “Brigada Carmel”, plasată sub conducerea lui Haim Avinoam, atacă satul Balad al-Şeic. “În această operaţiune, mai mult de şaizeci de duşmani (palestinieni) fură omorâţi în casele lor. Unităţile de atac penetraseră în sat şi trecură imediat la acţiune în interiorul caselor. Din cauza intensităţii focului în camere, fu imposibilă cruţarea femeilor şi a copiilor.” (Ha Sefer Ha-Palmach, Tel-Aviv, Ha Kibbutz Ha-Meuchad, 1955 (5).) În noaptea din 14 spre 15 februarie 1948, o forţa militară a celui de-al treilea batalion din Palmach efectuează un raid asupra satului Sasa. În cursul acestei operaţiuni, care fu mult timp considerată ca un model al genului din cauza calităţii execuţiei sale, douăzeci de case vor fi dinamitate peste locuitorii lor. Aproape şaizeci de palestinieni fură ucişi, cei mai mulţi femei şi copii. (Arieh Yitzhaqi, Yediot Aharonot, 14 avril 1972 (6).) În 22 aprilie 1948, evreii atacă Haifa, puţin după miezul nopţii, ocupând străzile şi imobilele. Cinzeci de palestinieni îşi evacuează femeile şi copiii spre zona portului pentru a-i trimite la Saint-Jean-d´Acre. În plin exod, refugiaţii palestinieni sunt atacaţi de avanposturile evreieşti: o sută de palestinieni vor fi atunci omorâţi şi alţi două sute răniţi. (The Times, 23 avril 1948, et Major R. D. Wilson, Cordon and Search : With 6th Airborne Division in Palestine, Aldershot, Gale and Polen, 1949 (7)). Bombardamentul masiv şi sistematic al oraşului Jaffa seamănă panica printre locuitorii palestinieni ai oraşului care încep să-l abandoneze pe mare şi pe uscat. Exodul lor va fi accelerat de dimensiunea nemaiauzită şi fără precedent pe care o vor lua jefuirea şi distrugerea caselor lor de către forţele de asalt evreieşti. (John Kimche, op. cit. (8)) În 12 decembrie 1947, 14 decembrie 1947, 20 decembrie 1947, 29 decembrie 1947, 19 ianuarie 1948, 10 februarie 1948, 20 februarie 1948, 13 martie 1948, 5 aprilie 1948, 12 aprilie 1948, 16 aprilie 1948, 20 aprilie 1948, 25 aprilie 1948, 28 aprilie 1948, 11 şi 12 iulie 1948… (lista nu este deloc exhaustivă) oraşele şi satele palestiniene (Qazaza, Jaffa în mai multe rânduri, Tannoura, Tireh, Kfar Husseinia, Haïfa în mai multe rânduri, Sarafand, Kolonia, Abou Shusha, Saris, Biddu, Lod, Bayt Surik…) sunt bombardate, ocupate, distruse, jefuite, locuitorii lor palestinieni omorâţi, masacraţi, supravieţuitorii evacuaţi, vânaţi, expulzaţi (9).
Nu, baia de sânge de la Deir Yasîn nu fu un accident. Căci paralel cu efectul imediat căutat, este un altul, originar şi fundamental. Evocând fuga palestinienilor de pe pământul lor, “doctorul Weizmann îmi vorbi cu emoţie de această «miraculoasă simplificare a sarcinii Israelului»”, raportează ambasadorul Statelor Unite James G. Mac Donald (activ propagandist zionist) în cartea sa My Mission in Israel, 1948-1951 (Simon and Schuster, N. Y., 1951 (10).) “Această fugă, comentează Hal Draft, fu primită ca un «miracol», şi nu doar de Haim Weizmann. Ca toţi oamenii pioşi, aceşti zionişti nu se dădeau în lături când era vorba să ajute la realizarea unui miracol“. În 1 august, Moşe Şarett, ministru al afacerilor externe, declara că “exodul din 1948 constituie unul din aceste cataclisme care, după experienţa a ceea ce s-a petrecut în alte ţări, schimbă cursul istoriei. În timp ce soldaţii israelieni îi alungau din casele lor pe arabii (palestinienii) nevinovaţi, guvernul explica deja clar că va trece multă apă pe sub poduri înainte ca refugiaţii să se poată întoarce” (11). Aşadar, acesta esfe efectul permanent: o strategie de masacre colective – de băi de sânge – în serviciul principiului fondator al zionismului. Un pământ fără popor pentru un popor fără pământ.
Până în 1948, anul proclamării statului zionist Israel, nimeni, nici evreii (cu excepţia câtorva spirite lucide, printre care se numără de exemplu Nathan Şofsi (12), nici lumea occidentală n-au putut recunoaşte în aceste acte de violenţă, de teroare şi de masacrare a civililor – prin care se defineşte o baie de sânge – nişte băi de sânge. Amintirea Holocaustului (pentru că trebuie să-l numim astfel (13)), sanctifica poporul evreu şi făcea această violenţă acceptabilă (14). Cauţiunea şi statutul de Popor Martir, în propriii ochi şi cei ai lumii occidentale, sacraliza originile statului zionist al Israelului şi-i legitima acţiunile: “Interesele statului Israel se confundau atunci cu cele ale Moralei şi ale Dreptului. El încarna triumful Valorilor Universale asupra tenebrelor nihilismului în care Holocaustul plonjase Umanitatea.” Prin comparaţie, palestinienii nu cântăreau mare lucru în memoria acestor locuri (Palestina) şi a acestei istorii (occidentale). Ei nu fură obiectul unui genocid. Ci al altceva. La fel de radical deşi diferit: al unui alt proces, al unui proces sociocidar, “acceptabil” şi dus la îndeplinire în condiţii extreme. Un sociocid totalitar ale cărui băi de sânge constituie mijlocul privilegiat.
Şi de atunci lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Doar că spre anii ’50, o polemică violentă se angajă în armata şi societatea Israelului. Miza ei: “Armata era divizată şi criticată. Trecerea spre o armată de ocupaţie şi un corp expediţionar punitiv era dificilă. Când ziare ca Haaretz şi Al-Hamishmar criticau armata, asa însemna că o parte din armată critica armata. (15)” Curentul extremist – care apăra tocmai această transformare a “Tsahalului” în armată de ocupaţie şi în corp expediţionar punitiv, având ca figuri eroice pe Ben Gurion, Menahem Begin, Moşe Dayan, Ariel Şaron – avu câştig de cauză. În 14 şi 15 octombrie 1953, un detaşament israelian, estimat la jumătate din efectivul unui batalion (faimoasa unitate 101), atacă satul iordanian Qibiya, explodează patruzeci şi una de case şi o şcoală, apoi asasinează cu sânge rece patruzeci şi doi de bărbaţi, femei şi copii (Commander E. H. Hutchinson, Violent Truce : A Military Observer Looks at the Arab-Israeli Conflict, 1951-1955, London, John Calder, 1956 (16)).
Qibiya, placă turnantă în politica israeliană a băilor de sânge. Prima “mare operaţiune” a unităţii 101 (creată în august 1953 – adică cu o lună şi jumătate înaintea acestei “operaţiuni exemplare” – de Moşe Dayan, pe atunci şef de stat-major, şi comandată de Ariel Şaron, ministru al apărării în momentul masacrului de la Sabra-Şatila). O operaţiune care trebuia să inaugureze un nou stil de luptă scrie Eli Lobel (17). “Operaţiunea de la Qibiya trebuia să se distingă de celelalte operaţiuni prin scopul şi repercusiunea sa. Era o operaţiune ambiţioasă care depăşea tot ceea ce se făcu în trecut: dinamitarea a zeci de case la Qibiya. Trebuia să se şteargă odată pentru totdeauna amintirea înfrângerilor suferite de Tsahal în operaţiunile de represalii, citim în istoria oficioasă a paraşutiştilor. Şaizeci şi nouă de civili arabi (palestinieni) îşi găsiră moartea sub dărâmăturile caselor lor (18).”
De la Deir Yasîn la Qibiya, ce s-a schimbat: strategia băilor de sânge s-a instituţionalizat. Dacă în 1948, în perioada Deir Yasîn, conducerea recunoscută a mişcării zioniste putea arunca responsabilitatea unor asemenea acte de violenţă, teroare şi masacrare a civililor asupra “organizaţiilor dizidente” (Irgun, Stern…) şi să le condamne, în mod ipocrit (19), afirmându-şi poziţia morală şi de principiu care nu le tolerează nici nu le admite, în anii ’50, în perioada Qibiya, atunci când armata Israelului însăşi trebuia să execute “operaţiunile mizerabile”, nu mai era cum să le condamne. Desigur, în faţa ororii suscitate de afacerea Qibiya, şi având în vedere faptul că “o parte a armatei şi a liderilor politici, precum şi majoritatea populaţiei nu erau gata să accepte asemenea operaţiuni… David Ben Gurion se văzu forţat, într-un discurs radiotelevizat din 19 octombrie 1953, să nege responsabilitatea armatei.” (20)
Dar cu timpul, bazându-se pe statutul său de Popor Martir, statul Israel îşi redobândi liniştea conştiinţei. Noua linie de acţiune violentă, impusă de “activişti” (în ciuda vehementelor proteste)… se impuse rapid în toată armata (21). Şi cu timpul o legendă de eroism se ţesu în jurul unităţii 101, şi “Tsahal” revendică oficial responsabilitatea pentru baia de sânge de la Qibiya (22). În 29 octombrie 1956, cu o zi înainte de campania din Sinai, armata Israelului impusese o interdicţie de circulaţie în toate satele palestiniene situate în apropierea frontierei egiptene, printre care şi satul Kafr Kassem. “În cursul conversaţiei, colonelul Şadmi specifică comandantului Melinky că interdicţia de circulaţie trebuia să fie respectată de această dată cu rigoare şi impusă viguros, nu prin arestări, ci prin deschiderea focului. Adăugă: «mai degrabă un mort (după unele versiuni «câţiva morţi») decât dureri de cap legate de arestări»” (23). Melinky ceru lămuriri lui Şadmi în privinţa sorţii sătenilor care munceau în afara satelor şi reveneau acasa seara, fără să fi fost avertizaţi de interdicţie. Ceru instrucţiuni pentru cazul cel mai verosimil în care, la intrarea în sat, aceştia urmau să se găsească în faţa detaşamentelor de grăniceri. Şadmi răspunse: “Fără sentimente” şi “Dumnezeu să aibă milă de ei” (24). Mai mulţi dintre locuitorii din Kafr Kassem munceau încă pe câmp, departe de satul lor, şi nu puteau deci să fie informaţi de noua interdicţie de circulaţie. Atunci când se întorceau acasă, fără să presupună nimic, după orele 17, fură doborâţi cu sânge rece de grănicerii care omorâră patruzeci şi şapte persoane, dintre care nouă femei şi şapte copii (25).
În dimineaţa zilei de 3 noiembrie 1956, oraşul Khan Yunis şi tabăra pentru refugiaţi construită de UNRWA care îi este adiacentă fură ocupate de armata Israelului. Un mare număr de civili palestinieni fură atunci masacraţi. Pentru a “scuza” masacrul, autorităţile israeliene afirmară că au luptat împotriva rezistenţei pe care au întâmpinat-o în timpul ocupării oraşului dar refugiaţii palestinieni ai taberei afirmară, în ceea ce-i priveşte, că orice rezistenţă încetase în momentul masacrului şi că mai mulţi civili dezarmaţi fuseseră asasinaţi în timp ce trupele israeliene scotoceau oraşul şi tabăra în căutarea deţinătorilor de arme. Directorul UNRWA a primit, din surse demne de încredere, o listă cu 275 de nume ale persoanelor ucise în acest 3 noiembrie (26). În 12 noiembrie 1956, este rândul taberei de refugiaţi a UNRWA instalată la Rafah. Acelaşi scenariu, aceeaşi actori. Bilanţ – 111 persoane ucise (27).
Astfel din 1948 în 1982, mai întâi pentru a crea şi stabili statul zionist Israel, apoi pentru a consolida şi a-l extinde asupra “Palestinei din ‘48”, în sfârşit pentru a-şi însuşi “Palestina din ‘67” – Cisiordania pe care Begin se încăpăţânează s-o numească cu numele biblic de Iudeea-Samaria – istoria statului zionist Israel ascunde o lungă serie de neîntrerupte acte de violenţă, de teroare şi de masacrare a palestinienilor, pentru a goli acest pământ de toţi autohtonii lui, în conformitate cu principiul de bază a zionismului. Este probabil că toate aceste acte de violenţă, de teroare şi de masacru nu fură, în totalitate, băi de sânge clasice. Este sigur că cele care nu fură clasice, fură metafore caracteristice.
Dacă Deir Yasîn (pentru a reduce băile de sânge perpetrate de zionişti la un referent, şi acest referent la un simbol) a inaugurat un ciclu - băile de sânge “interne” Palestinei biblice, campania din Liban şi baia de sânge din Sabra-Şatila (chiar perpetrată de miliţiile creştine, aceşti noi “dizidenţi”) inaugurează un altul – cel al băilor de sânge “externe” Palestinei biblice, în scopul clar al urmăririi palestinienilor şi al vânării lor imediat ce aceştia au decis să contribuie la renaşterea societăţii lor. Să nu ne înşelăm. Când zioniştii afirmă că vor să “distrugă” şi să “lichideze” Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei, nu “terorismul” este ceea ce ei vor să distrugă şi să lichideze, ci orice posibilitate de renaştere a societăţii palestiniene, al cărei principal artizan este OEP.
Nu, banda celor trei (Begin, Şaron, Şamir) nu a pervertit “visul zionist”. Încă de la începuturi, acesta a fost pervertit. Originea sa este această obsesie finală, impresionantă, a unei întreprinderi de sociocid totalitar. În această violenţă care defineşte raportul zionismului cu palestinienii. Şi această violenţă n-a vizat niciodată constrângerea poporului palestinian, sau a Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, să cedeze, să accepte înfrângerea militară şi, învins dar nu mai puţin recunoscut în specificitatea sa, să angajeze negocieri cu învingătorul (ceea ce este de obicei logica oricărui război). Dimpotrivă, a vizat să-l constrângă să se nege pe sine însuşi, să se renege şi să se anuleze. “Acest ciudat refuz al Israelului de a examina soluţia palestiniană… ca şi cum afirmarea unei naţiuni evreieşti ar comanda negarea existenţei unei naţiuni palestiniene” (28). Iar ceea ce această violenţă ascunde este tocmai “negarea existenţei” – proiectul unui sociocid totalitar pentru care băile de sânge şi metaforele lor sunt mijloace privilegiate.
–
Note:
1. Citat în Qui sont les terroristes ? Aspects du terrorisme sioniste et israélien, publicaţie a Institutului de Studii Palestiniene, Beyruth, 1972.
2. Citat de Hal Draper, « La minorité arabe en Israël : le début d´une tragédie », in Partisans n° 52, « Le peuple palestinien en marche », Paris, Maspero, mars-avril 1970.
3. Idem.
4. Idem.
5. ln Qui sont les terroristes ?…, op. cit.
6. Idem.
7. Idem.
8. Idem.
9. Idem, cf. The Times, 13, 15 et 30 decembrie 1947, 20 ianuarie 1948, 11 februarie 1948, 6, 13, 17 si 21 aprilie 1948 ; Keesing´s, VI (1946-1948). 9237 ; Middle East Journal, avril 1948 ; Arthur Koestler, Analyse d´un miracle : Naissance d´Israël, Paris, Calman-Lévy, 1949.
10. Citat de Hal Draper in Partisans, op. cit. Sublinierea noastră.
11. Idem.
12. Nathan Sofsi, unul dintre primii pionieri evrei instalaţi în Palestina, respinge cu vigoare, într-un articol apărut în Jewish Newsletter (New York) din 9 février 1959, afirmaţiile unui rabin zionist american care se prevala, pentru a-i dezvinovăţi pe zionişti, de ordinele de evacuare adresate palestinienilor înaintea ocupării oraşelor şi a satelor: “Dacă rabinul Kaplan vrea realmente să ştie ce anume s-a petrecut, noi, vechii imigranţi în Palestina care am fost martorii luptei, am putea să-i spunem cum şi în ce maineră noi, evreii, i-am forţaţi pe arabi (palestinieni) să-şi abandoneze oraşele şi satele… Unii fură expulzaţi prin forţa armelor, alţii fură aduşi în situaţia de a pleca în urma promisiunilor false, mincinoase şi iluzorii. Este suficient să cităm dintr-un imens număr de oraşe: Jaffa, Lyda, Ramleh, Beerşeba, Saint-Jean-d´Acre.”
13. Asupra echivocurilor antrenate de o asemenea apelare confer Boaz Evron, « Les
interprétations de l´Holocauste : un danger pour le peuple juif », Revue d´études palestiniennes, n° 2, Paris, 1982.
14. Asupra noţiunii de acceptabilitate şi de violenţă acceptabilă, cf. Noam Chomsky et E. S. Herman, Bains de sang, Paris, Seghers-Laffont, 1975.
15. Eli Lobel, « L´escalade à l´intérieur de la société israélienne », in Partisans, op. cit. Sublinierea noastră.
16. In Qui sont les terroristes ?…, op. cit. Cf. versiunea pe care o dă Ariel Sharon în interviul pe care îl acordă Orianei Fallaci, Le Nouvel Observateur, 28 august-3 septembrie 1982.
17. Eli Lobel, in Partisans, op. cit. Sublinierea noastră.
18. Cartea paraşutiştilor, în ebraică, Tel-Aviv, 1969, citată de Eli Lobel, in Partisans, op. cit.
19. În mod ipocrit? “Deşi multe lucruri rămân obscure în ceea ce priveşte relaţiile dintre Haganah guvernamentală şi Irgun (şi “grupurile dizidente” în general). Din cauza unor raţiuni lesne de înţeles, guvernul nu se gândea că venise timpul să povestească întreaga istorie în totalitatea sa şi cu deplină sinceritate…” Harry Sacher, istoric zionist notoriu, Israel, The Establishment of a State, British Book Center, New York, 1952, citat de Hal Draper in Partisans, op. cit. Cf. de asemenea (idem) comentariile sarcastice ale aceluiaşi Hal Draper asupra naturii relaţiilor echivoce şi tulburătoare care s-au ţesut între aceste “grupuri dizidente” şi conducerea recunoscută a mişcării zioniste.
20. Raportat de Eli Lobel, in Partisans, op. cit.
21. Eli Lobel, in Partisans, op. cit.
22. Idem.
23. Psakim Mekhoziim (Decizii ale tribunalurilor districtuale), n° 17, 90, p. 101, citate de Sabri Geries, Les Arabes en Israël, Paris, Maspero, « Cahiers libres », 151, 152, 1969 ; cf. Tom Seguev, Haaretz, 23 octobre 1981, şi Revue d´études palestiniennes, n° 4, Paris, 1982.
24. Idem.
25. Sabri Geries, op. cit.
26. Raport special al directorului Biroului de ajutor şi de muncă a Naţiunilor Unite pentru Refugiaţii palestinieni în Orientul Apropiat (UNRWA) pentru perioada 1 noiembrie 1956 până la jumătatea lui decembrie 1956, Adunarea Generală, Documente oficiale, a XI-a sesiune, supliment no 14A, (A/3211/Add.1).
27. Idem.
28. John Kimche, Palestine ou Israël, Paris, Albin Michel, 1973.

>VIA<