Ma abtin de la a dezvolta subiectul pentru ca nu doresc sa dau motive unora de a ma acuza si a ma eticheta drept un om care uraste evreii . In schimb voi da COPY/PASTE unui studiu foarte interesant, ce abordeaza problema din titlul articolului meu . Este un studiu ce abordeaza 'problema' din mai multe prespective(istorie , religie , politica, etc.), foarte bine documentat si destul de obiectiv (in opinia mea).
""" Evreii sînt, fără îndoială, unul dintre cele mai vechi popoare din lume, existenţa căruia a fost atestată documentar. Conform Bibliei, evreii ar fi fost poporul ales a lui Dumnezeu. Primul dintre ei care a încheiat un legămînt cu El a fost Avraam. Vechiul Testament ne-a descris destul de amănunţit istoria nesfîrşitelor peregrinări ale acestui popor (soarta căruia se aseamănă foarte mult cu cea a conaţionalului lor Agasfer), aflat mereu în căutarea Pămîntului Făgăduinţei.[SURSA : AICI . ]
RĂDĂCINILE BIBLICE ALE CONFLICTULUI -
Face de menţionat că nici arabii nu cedează evreilor în vechime. Conform Bibliei, ei ar fi fost urmaşii aceluiaşi Avraam care, disperînd să mai aibă copii cu soţia sa legitimă Sarah, a avut un fiu – Ismail, de la roaba Agar. După ce Dumnezeu, în mila Sa, i-a trimis Sarei copiii nesperaţi, aceasta, pornită de gelozia maternă, l-a silit pe Avraam să-i izgonească pe Agar şi Ismail în pustiul Arabiei. De la aceşti prigoniţi şi s-ar fi pornit poporul arab, cunoscut în izvoarele iudeo-creştine antice şi medievale sub numele de agareni sau ismailiţi.Evreii, încă din cele mai vechi timpuri, nu au fost prea agreaţi de către popoarele din jur. La mijloc au fost şi sînt mai mulţi factori. Unul dintre aceştia ar fi, că în timp ce toate seminţiile antice confesau politeismul idolatru, iudeii erau unicii care promovau un dur monoteism iconoclast care nu permitea nici un fel de ambiguităţi. Acest fapt trezea suspiciunile vecinilor care nu puteau şi nu doreau să înţeleagă cum poţi să te închini unui Dumnezeu nevăzut.Venind în Ţara Kanaanului din Mesopotamia (după Scriptură – patria omenirii), evreii n-au rămas aici prea multă vreme, fiindcă au nimerit în orbita influenţei puternicului regat egiptean. Faraonii Egiptului aveau nevoie de braţe de muncă pentru întreţinerea complicatului sistem irigaţional, pe care şi se menţinea măreţia imperiului de pe malurile Nilului. În antichitate se practica strămutarea şi transformarea în robi a unor popoare întregi de către cuceritori. Această soartă au avut-o şi evreii.Salvîndu-se de robia egipteană sub conducerea lui Moisei, ei s-au reîntors în Kanaan. Dar, din cauza slabei lor credinţe, la Pămîntul Făgăduinţei au ajuns doar fii celor născuţi în robie, deja sub conducerea lui Iisus Navin. Către venirea lor ţara era populată de către filistimleni (de unde şi toponimicul Palestina – în arabă Falestîn). Arabii palestinieni de astăzi susţin că vechii kanaaniţi şi filistimlenii şi sînt strămoşii lor. Prin urmare, susţin arabii, ei sînt autohtoni şi au dreptul la primogenitură pe aceste meleaguri şi nu evreii.Apoi a urmat un îndelungat război de cucerire. Dacă e să ne luăm după Biblie, anume evreii şi s-au făcut vinovaţi de primele cazuri de genocid documentar înregistrate. În lupta împotriva populaţiei locale ei foloseau pe larg tactica nimicirii totale a aborigenilor care nu doreau să se supună: de la prunci - pînă la bătrîni (ba uneori chiar şi a vitelor).
ETNOPSIHOLOGIA EVREILOR – UNA DINTRE CAUZELE ANTISEMITISMULUI -
Pentru a înţelege etnopsihologia şi etnoconduita poporului evreu, este necesar să mai urmărim puţin istoria lui în antichitate. Peste o anumită perioadă de timp Palestina este cucerită de către babilonieni şi iudeii s-au pomenit din nou în robie. De menţionat că la cuceritori religia era foarte mercantilistă. Ziguratele (templele zeilor babilonieni) erau nu numai locuri de oficiere a serviciului divin, ci şi un amestec ciudat de centre comerciale, de afaceri, cămătărie şi administrative.Mesopotamienii nu credeau în nemurirea sufletului şi de aceea se străduiau să ia de la viaţă totul. Ei se deosebeau prin spiritul lor întreprinzător şi o adevărată obsesie pentru comerţ. Ştiinţa de carte era general răspîndită, chiar şi printre robi şi femei. O dezvoltare extraordinară o avea meşteşugăritul. Preoţii erau aleşi şi îmbinau serviciul divin cu activităţile enumărate mai sus. Tradiţional, clerul babilonian juca un rol foarte mare în viaţa de stat. Pînă şi regii erau nevoiţi să se conformeze voinţei sacerdoţilor.Evreii pe parcursul perioadei lungi de robie babiloniană, au preluat foarte multe trăsături de la cuceritorii lor. Aceasta se referă chiar şi la preferinţele lor culinare (folosirea în abundenţă a usturoiului şi cepei care erau şi legumele preferate ale vechilor mesopotamieni).În epoca elenistă evreii vor nimeri în orbita influenţei culturii antice greceşti şi vor prelua de la aceasta predilecţia pentru muzică, filosofie, literatură ş. a. m. d. În această perioadă ivritul va deveni o limbă moartă, fiind înlocuită de către cea arameică (astăzi vorbită numai într-un orăşel din Siria). Aceasta este limba în care a vorbit Hristos şi limba primelor Evanghelii.După cuceritorii macedonieni pe aceste tărîmuri au venit cei romani. Iniţial, cezarii romani le-au lăsat regilor Iudeii o autonomie internă destul de largă. Însă răscoalele repetate ale evreilor le-au împlut cupa răbdării şi în anul 71 d. n. l. Hr., Templul Domnului din Ierusalim este distrus de către viitorul împărat Titus Flavius Vespasian, iar oraşul este transformat în colonie romană. Şi, pentru că răscoalele au continuat şi peste un secol, împăratul Hadrianus i-a dispersat pe evrei în toată „Pax Romana” (lumea romană), interzicîndu-le să se reîntoarcă în patrie.Iudeilor le era interzis, de asemenea, să posede proprietate funciară şi cetăţenie romană. Prigoniţi de peste tot şi discriminaţi în drepturi, evreii s-au închis în carapacea lor religioasă şi au refuzat să se amestece cu restul populaţiilor din jur. În acest răstimp, în Palestina se reîntorc arabii şi ocupă locurile părăsite de evrei.Însă experienţa de supravieţuire acumulate în decursul îndelungatelor secole de robie egipteană şi babiloniană, credinţa nestrămutată în misiunea lor deosebită („popor ales”), pragmatismul şi mercantilismul moştenit de la sumerieni şi solidaritatea etno-confesională - le-au permis evreilor să domine viaţa economico-financiară a statelor unde s-au pomenit cu, sau fără voia lor.Relaţiile iudeilor cu lumea creştină s-au dovedit a fi şi mai încordate. Creştinii îi învinuiau pe evrei de prigonirea Mîntuitorului, moartea Sa pe Cruce şi de complot împotriva Sfintei Biserici. Aceste acuzaţii au fost „laitmotivul” nenumăratelor pogromuri, prigoniri şi deportări la care au fost supuşi evreii în perioadele istorice care au urmat după căderea Romei.
ARABII ŞI EVREII ÎN EPOCA DE PÎNĂ LA ANUL 1917 -
Drept răspuns, iudeii au colaborat intens cu cuceritorii arabi porniţi din pustiul Arabiei în toate direcţiile pentru a răspîndi credinţa proorocului Muhamed. Anume evreii alcătuiau acea „coloană a cincia” care le-a uşurat califilor cucerirea oraşelor şi cetăţilor bizantine şi vizigote.În societatea islamică comunităţile mozaice se simţeau comod şi, spre deosebire de cea creştină, nu erau supuşi unei discriminări prea dure. Anume în Dar-Al-Islam („Lumea Islamului”) şi-au găsit evreii refugiul atunci cînd au fost alungaţi din Spania, Portugalia şi din alte ţări europene. De aceea ar fi naiv să vorbim despre o ostilitate genetică între musulmani (în special arabi) şi evrei. Koranul le porunceşte dreptcredincioşilor (musulmanilor) să aibă o atitudine tolerantă faţă de „Oamenii Cărţii” (iudeii).
ÎNCEPUTUL CALVARULUI -
Primele semne ale viitoarelor confruntări au apărut la sfîrşitul secolului XIX, cînd pe arena politică europeană îşi face apariţia mişcarea sionistă. În anul 1897 la Bazel (în Elveţia) are loc Primul Congres Mondial al Sionismului condus de către Theodor Herzl şi Vladimir Jabotinski. În timpul acestui congres pentru prima dată este înaintată cererea adresată marilor puteri ca acestea să le creeze evreilor dispersaţi în întreaga lume un cămin naţional, o ţară în care ei ar putea să spună în sfîrşit că aceasta este casa lor.Desigur că acest cămin naţional urma să fie Palestina, însă sioniştii erau gata să accepte în cel mai rău caz şi un alt teritoriu, de pildă Uganda (pe atunci colonie britanică). Dar secolul XIX şi începutul secolului XX a fost epoca cînd antisemitismul era în vogă şi această cerinţă a rămas fără de răspuns. Situaţia s-a schimbat radical odată cu declanşarea Primului Război Mondial.Către anul 1917 statele Antantei se luptau din ultimele puteri, încercînd să oprească tăvălugul german. În Rusia se cocea criza revoluţionară. De altfel şi fără această criză era clar că Imperiul ţarist este „călcîiul lui Ahiles” al acestui bloc. Prăbuşirea frontului răsăritean era doar o întrebare de timp. În această ordine de idei atragerea SUA în război de partea Antantei devenise o necesitate imperioasă.În timpul conflagraţiei mondiale o pondere deosebită a căpătat-o diaspora evreiască. Banchirii, samsarii şi industriaşii, printre care erau şi foarte mulţi mozaici, s-au îmbogăţit nespus de pe urma acestui război. În Statele Unite lobbiştii evrei aveau o influenţă crescîndă în legislativul şi administraţia de la Washington.În acest moment de grea cumpănă pentru Antanta a şi apărut renumita scrisoare a lordului Balfur. Ea conţinea promisiunea de a crea un cămin naţional evreiesc în Palestina. Pe atunci aceasta se afla încă sub suzeranitatea Imperiului Otoman care lupta de partea Germaniei.Însă, concomitent cu această promisiune, vine şi cea dată, de către renumitul rezident britanic în Orientul Apropiat sir Lawrence, arabilor din provinciile otomane. Acesta le-a promis că după victoria asupra inamicului comun, ei vor căpăta cu ajutorul englezilor independenţa mult rîvnită, inclusiv şi arabii din Palestina.Semnalul dat de către lordul Balfur a însemnat un „carte blanche” pentru lobbiştii cauzei sionismului de pe lîngă Capitoliul american. În urma presiunilor făcute de către aceştia în anul 1917 SUA vor declara război Puterilor Centrale, ceea ce a însemnat pentru Germania şi aliaţii săi o înfrîngere iminentă. Un lucru este cert: gistrugerea de către submarinele germane a navei de croazieră „Lusitania” şi „telegrama lui Zimmerman” nu au fost decît un motiv, dar foarte neconvingător, de a intra în război împotriva Germaniei. Cu atît mai mult, cu cît de la aceste incidente a trecut suficient timp pentru a fi un „casus belli” (motiv de război) plauzibil.[1]
PROBLEMA PALESTINIANĂ ÎN PERIOADA DINTRE ANII 1919-1947 -
În anul 1918 Germania şi aliaţii săi capitulează în faţa forţelor Antantei. A urmat Congresul de la Versailles care a hotărît soarta învinşilor şi a posesiunilor lor, inclusiv a Palestinei. Această ţară pînă în anul 1918 a aparţinut Imperiului Otoman. Congresul a decis ca acest teritoriu să fie declarat mandat al Ligii Naţiunilor. Marea Britanie urma să-l gestioneze în numele Ligii Naţiunilor. „De facto” Palestina a devenit colonie engleză. Aceeaşi soartă a avut-o şi Transiordania vecină).Degrabă începe şi colonizarea teritoriului cu evrei veniţi din toate colţurile lumii, dar mai ales din statele europene. Bogata diasporă iudaică va oferi sume mari de bani pentru achiziţionarea terenurilor agricole de la felahii [2]palestinieni analfabeţi. Către anii treizeci o bună parte din terenurile fertile ale Palestinei se aflau deja în mîinile coloniştilor. În anii 1936-1939 s-au produs răscoale ale arabilor palestinieni îndreptate împotriva afluxului de evrei. Autorităţile coloniale britanice au fost nevoite să stopeze acest val, pentru a nu trezi o reacţie ostilă şi în celelalte ţări arabe care se aflau sub controlul lor (Irak, Kuweit, Yemenul de Sud, Oman, Coasta Piraţilor (astăzi EAU), Qatar, Bahrein şi, desigur, Transiordania).Această reacţie era foarte nedorită mai ales din cauza relaţiilor încordate cu Germania hitleristă care manifesta un interes deosebit pentru această regiune extraordinar de bogată în resurse petroliere şi gaze naturale.Aşteptările britanicilor s-au dovedit a fi foarte întemeiate. În Irak englezii sînt nevoiţi să înlăture de la putere „triunghiul de aur” – guvernul profascist al colonelului Al-Kasim. În Egipt, mii de voluntari s-au înscris în detaşamentele de voluntari care-l asistau pe „vulpoiul pustiului” – general-feldmareşalul Ervin Rommel în impetuoasa sa campanie spre canalul de Suez. Viitorii preşedinţi ai RAE Gamal Abd El Naser şi Anuar El-Sadat au simpatizat cauza germană (unii cercetători susţin că au şi luptat în rîndurile „Africa Korps”)[3].În Liban, ţară ocupată de anglo-americani în anul 1942, făceau ravagii „Falangele Libaneze” şi gruparea „Kataib” şi ele de o orientare pro-fascistă (ce e drept aceste formaţiuni politice erau creştin-maronite şi profund anti-musulmane, dar filo-germane şi filo-italiene).Toate aceste manifestări anti-englezeşti erau o cauză nu doar a faptului că aceştia şi-au încălcat cuvîntul şi după terminarea Primului Război Mondial nu le-au acordat independenţa promisă, ci şi ca urmare a poziţiei lor duplicitare în sinuoasa problemă a Palestinei. Or, Fîlîstînia şi Al-Kuds (denumirile arabe ale Palestinei şi Ierusalimului), sînt tot aşa de sfinte pentru arabi ca şi pentru evrei.În anii celui de-al doilea război mondial englezii s-au folosit de serviciile organizaţiilor paramilitare ale evreilor din Palestina, precum ar fi Palmah, Shtern şi Irgun Zwey Leumy, care după terminarea acestuia îşi vor întoarce armele împotriva Marii Britanii. Este interesant de menţionat faptul că Hitler a procedat la „rezolvarea definitivă a problemei evreieşti” (eufemism care ascundea după sine nimicirea fizică), abia după ce a eşuat planul său de ai deporta pe evreii din teritoriile ocupate de către Vermacht pe insula Madagascar. Acestui plan s-a opus în primul rînd Marea Britanie.
ROLUL PALESTINEI ŞI A ISRAELULUI ÎN PLANURILE GEOPOLITICE ALE SUPRAPUTERILOR DUPĂ CEL DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIALIMPORTANŢA GEO-STRATEGICĂ A REGIUNII -
Poziţia geostrategică a Palestinei a atras atenţia marilor puteri a tuturor timpurilor şi popoarelor. Această regiune (cu un teritoriu mai mic decît cel al Moldovei), este aşezată la interferenţa a trei continente şi două oceane. Pe aici trece cel mai scurt drum spre India şi China. Aici se întretăiau sferele de influenţă a celor mai vechi civilizaţii din bazinul răsăritean al Mediteranei (creto-minoică şi elină) şi a celor din Orientul Apropiat şi Mijlociu (Egipt, Mesopotamia, Finicia, Hitiţii, Elam, Persia şi Siria). Palestina a fost rîvnită de către macedonieni şi romani. Nu înzadar în Ierusalim a fost ridicată o construcţie rituală numită „buricul pămîntului”.După căderea Romei aici s-au perindat rînd-pe rînd stăpînirile bizantine, arabe, seleucide şi a Imperiului Otoman. Colonizatorii britanici îşi dădeau perfect de bine seama de importanţa geopolitică şi strategică a acestei regiuni, de altfel foarte sărace în resurse de materie primă (în afară de sărurile Mării Moarte). Pînă şi valoarea sa agricolă nu prezenta mare lucru din cauza penuriei cronice de apă dulce (singurele izvoare sînt lacul Galileei şi rîul Iordan). Mai bine de jumătate din teritoriu o formează zona de pustiu (Negev) şi semipustiu.Însă Imperiul Britanic îşi trăia ultimele zile şi devenea tot mai clar că englezii urmau să plece. Tradiţia imperială britanică, însă, cerea ca „plecînd să rămînă”. De aceea Londra încearcă să flirteze concomitent nu numai cu organizaţiile sioniste, dar şi cu arabii care ţineau în mîinile lor principalele rezerve mondiale de petrol (şi să nu uităm că Suezul era la doi paşi!). Imigraţia evreilor în Palestina a fost pusă sub interdicţie. Jocul nu a reuşit şi foştii aliaţi sionişti s-au transformat în duşmani. Palmah, Shtern şi alte grupări sioniste-teroriste au început să ducă un război de gherilă împotriva englezilor.
PLANURILE MOSCOVEI ÎN ORIENTUL APROPIATURSS -
, care după război a devenit cea de-a doua supraputere după SUA, urmărea şi ea cu atenţie evoluţia situaţiei din Palestina. Uniunea Sovietică a ajuns la un pas de Bosfor şi a obţinut un regim preferenţial în Marea Neagră care practic a devenit un fel de „mare nostrum” (lac interior) sovietic. A venit şi rîndul Mediteranei, unde URSS nu avea nici un punct de sprijin pentru marina sa militară. V. Molotov (ministrul de externe sovietic) a cerut pentru ţara sa mandatul ONU asupra Tripolitaniei[4] (Libia de astăzi), însă a fost refuzat de către anglo-americani.Atunci privirile lui Stalin s-au îndreptat asupra Palestinei, cu atît mai mult, cu cît în URSS trăia o numeroasă şi influentă diasporă evreiască. Mii de foşti ofiţeri sovietici de origine semită împreună cu familiile lor au căpătat permisiunea de a emigra pe „Pămîntul Făgăduinţei” unde vor juca un rol hotărîtor în victoria asupra felahilor şi beduinilor arabi lipsiţi de experienţă militară. Liderul sovietic cunoştea bine stările de spirit pro-sovietice şi pro-comuniste care dominau la moment în mişcarea sionistă şi spera la crearea unui avanpost al lagărului socialist în această importantă zonă strategică.O bază militară maritimă la Haifa ar fi fost un minunat cap de pod în Mediterana de Est. Iată din ce cauză URSS a sprijinit ideea creării statului Israel poate într-o măsură chiar mai mare decît Occidentul. Washingtonul şi Londra aveau unele temeri cu privire la orientarea ideologică a viitorului stat evreiesc. Cu atît mai mult cu cît primii colonişti au creat în Palestina un fel de comune agricole (kibutz), în care gradul de comunizare a muncii şi a mijloacelor de producţie erau chiar mai înalt decît în kolhozurile şi sovhozurile sovietice. În kibutzuri pînă şi masa era luată în comun, iar banii pe teritoriul lui nu aveau nici o valoare.
CONFRUNTAREA DESCHISĂ ARABO-ISRAELIANĂ -
În anul 1947, ONU adoptă un plan de împărţire a Palestinei în două state: arab şi evreiesc (Israel), precum şi un teritoriu internaţional – oraşul Ierusalim cu suburbiile sale (în calitate de centru a trei religii mondiale). Însă imediat după declararea independenţei Israelului, statele arabe vecine îl atacă cu intenţia de a-l „arunca în mare” (adică de a-l lichida). Au fost momente, cînd soarta războiului părea că este hotărîtă în favoarea arabilor, însă datorită ajutorului acordat evreilor de către bogata şi influenta lor diasporă, precum şi de către URSS prin intermediul Cehoslovaciei, aceştia din urmă au învins.Dar, după terminarea „Războiului de Independenţă”, Moscova şi-a schimbat brusc atitudinea faţă de Israel. În primul rînd Stalin a văzut clar că evreii nici nu au de gînd să construiască socialismul în Orientul Apropiat (kibutzurile nu erau decît o excepţie de la regulă, care nu venea decît s-o întărească). Într-al doilea rînd aici au început foarte activ să se infiltreze americanii. Politica sovietică în regiune face o piruetă la 180 de grade şi israeliţii devin sionişti-fascişti, iar Liga Ţărilor Arabe din fascistă s-a transformat în „progresistă”.În timpul primului război arabo-israelian combatanţii evrei din „Irgun” şi „Shtern” în frunte cu viitorul premier (laureat al premiiului Nobel pentru pace – Menahem Beghin), s-au „proslăvit” prin măcelărirea populaţiei paşnice civile din sătucul Deir–Yassin. Acest masacru a provocat exodul palestinienilor din teritoriile arabe care au nimerit sub controlul israelian. Pentru un popor care a avut de suferit calvarul Holokostului, evreii au acţionat exagerat de dur.Statul Arab al Palestinei aşa şi nu a existat măcar o secundă, Teritoriile rămase neocupate de către evrei au fost incorporate de către „fraţii” arabi. Astfel, sectorul Gaza a trecut sub jurisdicţia egipteană, iar Cisiordania (cu tot cu Ierusalimul de Est) – sub cea a Regatului Haşimit al Iordaniei în care mai bine de o jumătate din numărul locuitorilor sînt transfugi palestinieni sau urmaşii acestora.Au urmat războaiele din anii 1956, 1967, 1973 şi 1982 şi toate s-au încheiat cu victoria Israelului care a devenit o supraputere regională. Biruinţele repetate ale micului Israel asupra colosului arabo-musulman au adus lumea arabă într-o stare de prostraţie. Unul după altul liderii acestor ţări au fost nevoiţi să meargă la Kanossa – să încheie pace cu statul evreiesc. Cauza superiorităţii acestuia rezidă în îmbinarea a mai multor factori:- Sprijinul acordat de către diaspora sionistă din întreaga lume. Or, ea ţine sub controlul său finanţele, economia şi, implicit, politica externă a marilor puteri - SUA, statele UE, iar din anul 1991 şi a Rusiei.- Pe banii acestei diaspore, cu ajutorul SUA şi pe dividendele Holokostului[5] Israelul şi-a construit un puternic complex militar-industrial care îl surclasează pe cel al lumii arabo-musulmane. La începutul anilor şaptezeci Israelul va căpăta bomba atomică şi cu ajutorul prietenilor săi sud-africani[6] o va experimenta în acuatoriul sudic al Oceanului Indian. Israelul are la înarmare rachete balistice tactice şi cu rază medie de acţiune de producţie proprie care îi permit să ţină sub vizor orice capitală sau centru industrial al lumii arabe. Complexul nuclear de la Dimona din pustiul Negev produce suficient uraniu şi plutoniu necesar pentru armarea altor sute de ogive.- Serviciile de cercetare şi contraspionaj ale Israelului (Mossad, Shin-Bet ş. a.) lucrează foarte efectiv şi, cu excepţia războiului din anul 1973, au reuşit să afle şi să dejoace toate planurile militare ale statelor arabe.- Nivelul profesional, calificarea armatei şi în genere a populaţiei israeliene sunt net superioare celora din oricare stat arab.- Israelul a ştiut foarte bine să exploateze disensiunile existente în lumea arabă şi să semene discordie între membrii acesteia.- Dispariţia URSS a dus la pierderea unicului sprijin pe care îl avea această lume din partea vre-unei mari puteri. China este încă în devenire ca mare putere şi prea departe, iar SUA condiţionează orice ajutor printr-o atitudine conciliantă faţă de statul evreu.- O cauză importantă a nereuşitelor arabe este şi mentalitatea specifică arabilor. Aceştia, avînd un lider harismatic, sînt în stare să săvîrşească minuni. Însă imediat ce el dispare, totul se prăbuşeşte. Primele nereuşite îi face să exaspereze şi să se lase învinşi, deşi încă nimic nu este pierdut.[7]- Caracterul ambiţios şi lăudăroşenia caracteristică îi împiedică pe liderii lumii arabe să ia o poziţie comună şi să se solidarizeze în faţa pericolului sionist. Chiar şi în Mişcarea de Eliberare a Palestinei (MEP) este prezent un haos idescriptibil şi o lipsă totală de disciplină internă.
INTIFADA-
În anul 1982 a luat sfîrşit ultimul război arabo-israelian. Tsahal[8] a reuşit să-l silească pe Yassir Arafat cu combatanţii săi să părăsească Libanul vecin şi să plece în îndepărtatul Tunis. Acest ultim război a marcat apogeul destrămării lumii arabe – MEP a fost lăsată de una singură în faţa redutabilei maşini de război israeliene. Arafat a înţeles că soarta Palestinei se află numai în mîinile poporului său şi nu a altcuiva. Încă o lecţie a războiului din Liban a fost că unica armă efectivă împotriva Israelului este un război de uzură, un război de partizani.O a treia lecţie consta în faptul că acest război trebuie purtat acasă unde te ajută şi pereţii şi nu pe teritoriu străin. Popoarele din jur îi detestau pe palestinieni pentru că aceştia atrăgeau după sine represaliile israeliene. Or, de pe urma acestor represalii aveau de suferit în primul rînd statele din jur.În anul 1987, pe data de 9 decembrie este declanşată „Intifada” - răscoala palestinienilor de pe teritoriile ocupate de Israel în anul 1967. Această răscoală mai este numită încă şi „războiul pietrelor”, deoarece adolescenţii palestinieni (forţa de şoc a intifadei) erau înarmaţi cu praştii şi pietre smulse din caldarîm îndreptate împotriva blindatelor „Tsahal”.
DECLANŞAREA PROCESULUI DE NEGOCIERI ISRAELIANO-PALESTINIENE -
Armata Israelului s-a pomenit în faţa unui duşman imposibil de învins – a poporului. Peste şase ani, la Oslo, prin mijlocirea emisarilor americani, Arafat şi Iţhac Rabin au încheiat un acord de pace care a marcat reîntoarcerea triumfală a lui Arafat în patria sa părăsită acum douăzeci şi şase de ani. Israelul s-a învoit să acorde arabilor palestinieni dreptul la autonomie şi în perspectivă - dreptul de a-şi crea propriul stat independent.Însă Arafat, pomenindu-se acasă, a continuat Intifada. Deja nu cu pietre şi prăştii, ci cu ajutorul automatelor Kalaşnikov şi a teroriştilor şahizi. Israelul a răspuns prompt prin: ridicarea unui „zid berlinez” în jurul teritoriilor arabe; blocada lor economică; lovituri armate asupra centrelor terorismului şi izolarea totală a lui Arafat, care va şi muri total uitat de lume.
PERSPECTIVELE DIALOGULUI ARABO-ISRAELIAN -
Noii lideri ai autonomiei palestiniene par a fi mai concilianţi şi procesul negocierilor a fost relansat. Întrebarea este dacă extremiştii din grupările palestiniene „Hamas”, „Al-Jihad al-Islami”, „Brigăzile mucenicilor Al-Aksa”, „Hezbollah” şi multe altele vor respecta mult timp fragilul armistiţiu încheiat cu Israelul. Prea mulţi bani şi încredere au fost investite în ele de către centrele mondiale ale fundamentalismului islamic (aceeaşi „Al-Kaida” sau Teheran), pentru ca acestea să vegeteze în expectativă.Pe de altă parte, în Israel sînt destui adversari ai procesului de pace din rîndurile aceloraşi fundamentalişti, numai că în aceast caz - evrei. Este destul să ne amintim că partenerul de la Oslo a lui Arafat – Iţhac Rabin a fost asasinat de către un fanatic iudeu sub învinuirea de a fi trădat cauza „Ereţ Israel.” O perspectivă pozitivă, însă, va depinde şi de evoluţia evenimentelor din Irak şi Afghanistan. Eventuala înfrîngere şi retragerea americanilor va impulsiona hotărîtor şi lupta poporului palestinian pentru independenţa sa totală şi definitivă. S-ar renaşte şi ideea abandonată de MEP după Oslo de nimicire totală a statului israelian. Lumea arabo-musulmană s-ar trata odată şi pentru totdeauna de complexul inferiorităţii inoculat de ruşinoasele înfrîngeri suferite în faţa Israelului. Foarte mult depinde şi de rezolvarea celei mai complicate probleme – cea a Ierusalimului. Israelul a declarat acest oraş ca parte inseparabilă a statului evreiesc şi l-a proclamat drept capitală a „Ereţ-Israel”. La rîndul lor, palestinienii au făcut acelaşi lucru cu partea lui răsăriteană. Dacă cineva va reuşi să taie acest nod gordian, pacea în Orientul Apropiat ar putea avea ceva şanse.Este evident că ambele părţi sînt extenuate de îndelungatul, sîngerosul şi costisitorul conflict militar şi vor să-i pună capăt. Dorinţa este - mai rămîne şi ca părţile implicate să dea dovadă de răbdare, caracter conciliant şi să procedeze la cedări reciproce.A. Savin
[1] „Lusitania „a fost cufundată de către germani în anul 1916, deoarece pe lîngă turişti mai ducea în calele sale o importantă încărcătură de armament pentru Marea Britanie care se afla în stare de război cu Germania. Privitor la „Telegrama lui Zimmerman”, - îndemnele adresate Mexicului de a ataca SUA era un plan fantasmagoric care nu putea fi nicidecum urzit de către cercurile conducătoare ale Germaniei, iar Washingtonul era absolut conştient de acest lucru.
[2] felahi – ţărani arabi care se ocupă cu agricultura prin irigaţie în oaze şi văile rîurilor.
[3] „Africa korps” – trupele expediţionare germane din Africa de Nord care au pricinuit mari neplăceri englezilor între anii 1941-1942. Ele au fost comandate de către unul dintre cei mai redutabili comandanţi de oşti germani – Ervin Rommel. În anul 1944 el este silit să se sinucidă, pentru a nu nimeri în mîinile gestapoului, deoarece a fost implicat în atentatul nereuşit la viaţa lui Hitler
[4] Motivaţia era foarte interesantă: pentru ca flota comercială (!) sovietică să aibă şi ea un loc de adăpost.[5] RFG a plătit Israelului sume fabuloase de bani în calitate de reparaţii, iar mai apoi şi despăgubiri, pentru jertfele Holokostului şi urmaşilor acestora.
[6] RSA a declarat că, deşi posedă secretul armei nucleare, refuză la ea. Israelul însă păstrează o tăcere foarte semnificativă, refuzînd să confirme sau să infirme existenţa unui arsenal nuclear. Dar atunci cînd inginerul Mordehai Vanunu a declarat în presă că Israelul posedă mai bine de 260 de ogive nucleare, el a fost prins şi condamnat la 20 de ani de închisoare pentru „divulgarea secretelor de stat”.
[7] În timpul războiului din anul 1973, Egiptul şi Siria în primele zile ale operaţiunilor militare au pus mult-lăudata maşină de război israeliană în faţa unei înfrîngeri iminente. Dar a fost destul ca un desant israelit să debarce pe malul de vest al canalului de Suez, că tot elanul ofensiv al egiptenilor s-a pierdut şi, un război practic cîştigat, s-a transformat într-un dezastru ruşinos pentru întreaga lume arabă.
[8] Tsahal – „Armata de apărare a Israelului” """
Parintele Cleopa a spus cateva vorbe foarte intelepte ... El spunea ca atunci cand vom trece dincolo ,in moarte, nu vom lua cu noi niciun bagaj ... decat 2 desagi. Intr-una se vor afla faptele noastre bune , iar in cealalta faptele noastre rele .
Acelasi lucru este redat si in Coran : “Cel care a facut un bine cât un graunte de colb, îl va vedea, ~Dupa cum, cel care a facut un rau cât un graunte de colb, îl va vedea.”[Coran, 99:7-8]
In Talmud nu am intalnit o astfel de referire...
... Oare se merita ,ca pentru o bucata de pamant si pentru relativitatea lucrurilor pamantesti sa decimam si sa prigonim milioane de nevinovati ?
Oare chiar se merita sa luam viata a milioane de nevinovati (copii ,femei batrani...) pentru ca in "cartea noastra sfanta" Dumnezeu ne-a promis o bucata de pamant si un "REGAT PAMANTESC" in care toti ceilalti ,ce nu sunt ca "noi", ne vor sluji si ne vor fi inferiori?
Oare se merita sa infometam atatia copii pentru toate astea?
Chiar se merita o astfel de epurare etnica si un astfel de genocid ,doar pentru a demonstra ca noi avem dreptate si ca suntem superiori celorlalti ("popor ales") ?
De ce oare unii dintre noi nu invata din trecut ? De ce aceia dintre noi care candva au fost victimile ideologiei unor oameni politici dementi ,aplica acum ,asupra unor nevinovati, aceeasi politica si aceleasi metode inumane si demonice pe care candva le-am simtit pe pielea noastra( in lagare de concentrare si ghettouri) ,transformandu-ne acum din victime in agresori sangerosi si fara scrupule ?
.................................................................................................
Postări
0 elucubratii mai dihai decat cea de mai sus:
Trimiteți un comentariu