ANEXA la articolul precedent.

""" ACOLO UNDE LUNETISTII TINTESC AMBULANTELE
(Lee Gordon, Falluja )

29 aprilie 2004 – Atunci cand l-am vazut pe micul Ali macelarit, am incetat sa mai fiu un reporter si am devenit cu adevarat „unul de-al lor”. Scena se desfasoara la un spital de campanie din Falluja. Un proiectil tras asupra spitalului a imbracat peretii camerei unde Ali zacea in schije. Sticla scrasneste sub picioare. Ali, un baietel de patru ani, zace pe o saltea imbibata cu sange uscat. Sangereaza dintr-o rana oribila in vintre, iar piciorul stang i-a fost amputat deasupra genunchiului. Bratul stang este bandajat si sangereaza, fata este taiata rau. Tatal lui indeparteaza mustele care bazaie in preajma ranilor. Este scena unei deznadejdi aproape totale. Ali e unul din putinii supravietuitori ai numeroasei sale familii, lovite cu o zi inainte de un proiectil lansat de un avion F-16. Ar putea trai, dar numai daca va fi evacuat la un spital din Bagdad, cat mai repede. Dar cum? A fost intors din drum la unul din punctele de control de catre soldatii americani. Ordinele sunt clare: nimeni nu intra, nimeni nu iese. A mai ramas o singura speranta. Eu am trecut de control cu legitimatia mea de presa; as putea sa ma intorc ducandu-l cu mine pe Ali. Dupa o cursa nebuneasca, nouazeci de minute mai tarziu Ali se afla la Bagdad, in mainile unui medic italian dintr-un spital al coalitiei. Medicul s-a ingrozit vazandu-l pe primul evacuat din Falluja. Operatia a salvat viata lui Ali. Nu i-a salvat insa si bratul. In zilele urmatoare am ajuns sa cunosc drumul dintre Falluja si Baghdad aproape la fel de bine ca pe mizerabilele coridoare ale spitalului de campanie. Am evacuat raniti, ramanand cu amintiri de nesters: duhoarea de carne arsa, ochii fara viata ai unor copii sub 10 ani, impuscati in cap de lunetisti. M-am oferit sa insotesc ambulantele care evacuau ranitii. Sigur nu trag in ambulante? De fapt, ba da, lunetistii americani trag si in ambulante. Am fost invatat sa detectez lucirea pustii cu luneta in bataia soarelui. Imi amintesc furia medicilor, cand ultima ambulanta functionala a spitalului s-a intors, carand bucati din trupurile unor voluntari americani, britanici si australieni; imi amintesc cat de uimiti au fost cand au aflat ca acei oameni au fost impuscati de militari ai coalitiei, dupa ce isi declinasera identitatea… Cu doar cateva zile inainte sa-l intalnesc pe Ali, ghidul meu si cu mine fusesem prinsi intr-un schimb de focuri, intr-o ambuscada intinsa de mujahedini. Apoi, la o ceasca de ceai, am hotarat amandoi sa ne continuam munca de reporteri, impreuna, amestecati printre ei. Mujahedinii ne-au primit si ne-au escortat pana in spatele zonelor de conflict. „A te integra”, a deveni „unul de-al lor”, avea si un pret. Sa mananci, sa dormi si sa suporti bombardamente impreuna cu mujahedinii inseamna mai mult decat sa iti imparti mancarea cu ei. Inseamna sa auzi sunetul elicopterelor „noastre” si sa te simti la fel de nefolositor pentru familiile prinse dincolo de „liniile inamice”. Inseamna sa impartasesti aceeasi revolta cand trupuri mutilate sunt aruncate in paturi de spital. Dar ce sens ar putea avea sa relatezi despre razboi din fortificatul „Hotel Palestina”, la multe mile departe de linia frontului? """
[Lee Gordon este jurnalist independent britanic. Acest articol a fost scris pentru cotidianul The Guardian.]