Apr 15, 2018

Paştele cel mic . Paştele Blajinilor .





Paştele Cel Mic

       În popor, Duminica Tomii, imediat următoare Duminicii Invierii, poartă şi numele de Paştele Cel Mic, suprapunându-se cu obscura sărbătoare folclorică a Mătcălăului , despre care se spune prin unele părţi că ar fi fratele mai mic al Paştelui. Nevăzut oamenilor păcătoşiţi, Mătcălăul ar fi o făptură itinerantă, jumătate om, jumătate înger.
Se face pomană pentru morţi, iar tinerii din mediul tradiţional ţin ziua aceasta ca pe una a înfrăţirii - care se poate face pe păr, pe sânge , pe cruce, pe pâine, pe pai, pe datul mâinii,  etc.
Pe alocuri este invocat Mătcălăul însuşi :
Mătcălău, Mătcălău,
Roagă-te lui Dumnezeu
Să ne ferească de rău,
Că şi noi, cât vom trăi,
În tot anul te-om cinsti...
Că mătcuţe ne-om numi
Până-n lume vom trăi  !

sursa foto -link

   Dincolo de cronologia evanghelică şi de mitologia folclorică, trebuie să vedem şi o semnificaţie mai adâncă în aşezarea Duminicii Tomii după Săptămâna Luminată.
Paştele cel Mic stă în prelungirea marii taine pascale, întărind-o , în inimi şi în cugete: necredinciosul ne încredinţează , o dată mai mult, asupra Învierii ! După ce Domnul îi ia mâna şi i-o pune în rănile sale, Toma izbucneşte cu acea exclamaţie cutremurătoare şi de neuitat: Domnul meu și Dumnezeul meu ! 





Paștele Blajinilor

    Blajinii sau Rocmanii/Rugmanii , după tradiția folclorică, ar fi un neam de creștini ce locuiesc hăt, peste mări și țări, pe unde trece Apa Sâmbetei, care cică ocolește de trei ori pământul. Ei s-ar trage , zic unii, din cei care, atunci când Moise a despicat marea cu toiagul , n-au apucat să treacă pe malul celalalt, cu grosul fiilor lui Avraam.  După alţii , ar fi locuitori de pe tărâmul celălalt (adică dintr-un fel de lume paralelă, cum am zice astăzi). Sunt oameni blânzi şi rugători, cu trai primitiv, dar sănătos (n-au case, căci pe la ei este mereu cald; umblă goi şi se hrănesc cu poame; bărbaţii nu se întâlnesc cu femeile lor decât o dată pe an , la Paşte; în loc de înjurături ei zic: Du-te la Domnul ! şi  Vino la Domnul !; când mor , se duc direct în Rai).
Cum încă nu sunt pricepuţi să socotească zilele , ei n-ar şti , sărmanii, când pică Paştele , dacă româncele noastre nu le-ar da de veste aruncând pe râu în jos coji de ouă roşii . Cojile ajung la ei cam într-o săptămână, iar atunci - cam de Duminica Tomii -  sărbătoresc şi ei Paştele ca toţi creştinii, înfruptându-se cu ce a mai rămas în găoacele acestor ouă... Originile acestei stranii legende populare rămân până astăzi obscure .






.

*** texte preluate şi transcrise din Cartea Paştelui - editura Lumea Credinţei .***
.

0 elucubratii mai dihai decat cea de mai sus: