Nov 15, 2015

DESPRE ADEVARATII EROI SI MARTIRI .


"Cel care a făcut un bine cât un grăunte de colb,îl va vedea, ~
După cum, cel care a făcut un rău cât un grăunte de colb,îl va vedea." [Coran, 99:7-8]


~~~


Despre ADEVARATII EROI SI MARTIRI ...
Allahu A'alam !

ربنا يسكنه فسيح جناته
انا لله وانا إليه راجعون




        """Atunci cand un prieten mi-a spus dupa miezul noptii sa verific stirile despre Paris, nu am avut idee ca ma voi uita la o harta a unui oras pe care-l iubesc. Am marit pe harta zonele atacurilor simultane, una din locatii era locul unde am stat atunci cand am fost acolo in 2013. Cu cat citeam mai mult, cu atat era mai mare numărul de fatalitati. A fost oribil; a fost dezumanizant; a fost irevocabil fara speranta: 2015 se incheie asa cum a inceput – cu atacuri teroriste care au loc in Liban si in Franta aproape in acelasi timp, in acelasi context cu creaturi demente care raspandesc ura si teama si moarte oriunde s-au dus.
Prietenii mei din Paris, care doar ieri ma intrebau despre ce se intamplase in Beirut, erau acum de partea cealalta a liniei. Ambele capitale erau distruse si speriate, stiri vechi poate pentru noi, dar teritoriu strain pentru ei.
Astazi, 128 de civili nevinovati nu mai sunt cu noi in Paris. Ieri, 45 de civili nevinovati n-au mai fost cu noi in Beirut. Instrumentele mortii continua sa creasca, dar noi nu parem sa invatam.
In mijlocul haosului si a intregii tragedii, un gand sacaitor nu-mi pleaca din minte. Este acelasi gand al carui ecou revine in interiorul craniului meu la fiecare dintre aceste evenimente, care devin din pacate foarte recurente: noi nu contam cu adevarat.
Cand oamenii mei au fost aruncati in aer pe strazile din Beirut pe 12 noiembrie, titlurile citite au fost: explozie în bastionul Hezbollah, ca si cand delimiteaza contextul politic a unei zone puternic urbanizate, plasand cumva terorismul in context.
Cand oamenii mei au murit pe strazile din Beirut pe 12 noiembrie, liderii mondiali nu au iesit sa condamne acest lucru. Nu au existat declaratii care sa exprime simpatie pentru poporul libanez. Nu a existat nici indignare la nivel mondial, ca au murit oameni nevinovati a caror vina a fost doar sa fie undeva la locul si ora nepotrivite, nu ar trebui sa fie firesc ca familiile lor sa fie rupte in acest fel sau ca apartenenta cuiva sau contextul politic, nu ar trebui sa fie niciodata o cratima inainte de senzatia de groaza data de cadavrele lor arse pe ciment.
Obama nu a emis o declaratie cu privire la modul in care moartea lor a fost o crima impotriva umanitatii; la urma urmei ce este umanitatea, in afara de a fi un termen subiectiv care delimitaza valoarea umana atunci cand este reala?
Ce s-a intamplat in schimb a fost un american care se doreste senator, care a proclamat cat de fericit era ca oamenii mei au murit, ca Beirut, capitala tarii mele a fost spulberata, ca oameni nevinovati si-au pierdut viata si ca victimele au inclus oameni de toate tipurile.
Cand oamenii mei au murit, nici o tara nu s-a deranjat sa-si lumineze obiectivele turistice in culorile steagului nostru. Nici macar Facebook nu s-a deranjat sa faca aplicatia in care oamenii mei sa bifeze ca sunt in siguranta, oricat de banal ar fi. Asta e verificarea de siguranta Facebook: noi, ca si pana acum, am supravietuit tuturor atacurilor teroriste in Beirut.
Cand oamenii mei au murit, ei nu au trimis lumea in doliu. Moartea lor nu a fost altfel decat o farama irelevanta de-a lungul burtierei de stiri internationale, ceva ce se intampla in alte parti ale lumii.
Si stii ce, eu sunt ok cu toate. Pe parcursul anului trecut sau cam asa ceva, am devenit constient ca sunt unul dintre cei ale caror vieti nu conteaza. Am ajuns sa accept aceasta idee si sa traiesc cu ea.
Asteptati-va in urmatoarele cateva zile la inca o izbucnire a islamofobiei in intreaga lume. Asteptati-va la scenarii despre cum extremismul nu are religie si despre cum membrii ISIS nu sunt musulmani adevarați, si sigur nu sunt, pentru ca nici o persoana, cu orice urma precara de moralitate, nu ar face astfel de lucruri. Planurile ISIS pentru reculuri islamofobe astfel incat sa se poata folosi de asta si sa poata arata cu degetul sau divolesc si sa spuna oricarei minti cu o urma de susceptabilitate, care asculta: uite, ei te urasc!
Si sunt putini cei care au puterea sa se ridice deasupra.
Asteptati-va ca in urmatoarele cateva zile sa aveti o Europa care va incerca sa faca fata unei reactii impotriva refugiatilor care au ajuns in tinuturile sale, aratand cu degetul catre ei si acuzandu-i ca ei au provocat noaptea din 13 noiembrie, la Paris. Daca ar sti Europa ca noaptea din 13 noiembrie, la Paris a fost ca fiecare noapte a vietii acestor refugiati in ultimii doi ani… Dar noptile nedormite conteaza doar atunci cand tara ta poate face intreaga lume sa-si aprinda obiectivele in culorile steagului tau.
Partea cea mai ingrozitoare a reactiei la atacurile teroriste din Paris, este faptul ca unii arabi si libanezi au fost mai intristati de ceea ce s-a petrecut acolo, decat de ce a avut loc ieri sau cu o zi inainte in propriile curti. Chiar si printre oamenii mei, exista un sentiment ca nu suntem la fel de importanti, ca vietile noastre nu sunt la fel de valoroase si ca, oricat de putin ar insemna, noi nu meritam sa ni se planga mortii si nici sa se roage pentru noi ‪#‎colectiv‬.
Poate ca are sens ca populatia ar vizita mai degraba Parisul, decat Dahyeh-ul, ca i-ar pasa mai degraba de primul, decat de al doilea, dar multi dintre cei pe care ii cunosc, sunt mai degraba devastati de tragedia pariziana si nu dau nicio coada de sobolan pe ce s-a intamplat la 15 minute de locul in care obisnuiau sa traiasca.
Putem cere lumii sa gandeasca sau sa creada ca Beirut este la fel de important ca si Parisul, sau putem cere butonul Facebook pentru "verificarea de siguranta" pentru a fi folosita zilnic, sau putem cere oamenilor sa le pese de noi. Dar adevarul este ca suntem un popor caruia nu-i pasa de sine, ca sa putem pretinde de la ceilalti. Noi o numim acomodare, dar nu e. Noi o privim ca pe noua normalitate, dar in cazul in care aceasta este normalitatea, atunci sa se duca dracu!
Intr-o lume careia nu-i pasa de vietile arabilor, arabii sunt in prima linie.
Adel Termos e eroul libanez din atacurile teroriste din Borj el Barajneh.
45. Numarul inseamna mai nimic, iar eu sunt trist sa spun ca si dupa ziua de azi acest numar va insemna tot nimic. Suntem o tara care nu a invatat niciodata si nici nu va invata. E doar o bomba. Tot timpul va fi doar o bomba.
Ii numim martiri. Dar ei nu au ales sa moara in acest fel, trupuri arse care se topesc pe trotuarul cartierului pe care il numeau acasa, singura lor vina a fost sa traiasca intr-o zona in care datele demografice si politica dictate sunt legate de aceasta factiune sau alta.
Noi ii numim martiri, pentru ca este mai usor sa-i ingramadim intr-o singura denumire, sa pretindem ca sunt toti la fel, sa pretindem ca nu este important sa le cunoastem numele, pentru a ne fi noua mai usor sa intelegem. Noi ii numim martiri pentru a-i dezumaniza, chiar mai mult decat dezumanizarea care apare cu politizarea acestor victime si este conditionata de zona tinta.
Dar ei sunt oameni. Si sunt dragii cuiva. Si exista familii care in seara asta, cu cateva ore in urma, au fost intregi si complete si care acum sunt mutilate si spulberate din cauza unor lasi, din cauza unor spurcaciuni care indraznesc sa se numeasca oameni.
In seara asta, politica este irelevanta. Seara asta este despre oameni si despre aceasta tara in care oamenii mor, si ard, si ale caror vieti se pierd absolut fara niciun scop.
In seara asta, Haidar si-a pierdut parintii. Shawki Droubi si Khodr Aleddine, asistente medicale, au fost pierderi pentru familiile lor. Hussein Mostapha murit impreuna cu sotia sa, lasand in urma un fiu. Samer, un sirian tata a doi copii, care a fugit de ororile din tara sa, a fost ucis de ceea ce s-a temut acasa, si Hussein, un barbat palestinian a carui familie s-a refugiat aici, de asemenea, a murit. Alaa Awad, student anul trei la drept, a fost de asemenea printre victime. Rawan Awad a fost profesor la scoala. Hanady Joumaa, Bilal Hammoud, Ahmad Awwada, Rawan Atwi au fost printre victime deasemenea.
45 este un numar care putea fi mult mai mare daca nu ar fi fi existat curajul si forta unui om numit Adel Termos, parinte pentru doi copii. In timp ce primul sinucigas cu bomba a comis primul atac, Adel a observat ca al doilea terrorist ce apropia de multimea care se adunase langa mosqeea tinta. A alergat catre el, l-a tintuit la sol si a detonat vesta acestuia. In seara asta, Adel si fiica lui nu mai sunt printer noi, dar amandoi voi trai prin mostenirea lasata, si urmarile gestului lor eroic, vor deveni poveste de povestit. Adel este motivul pentru care nu vorbim azi despre fatalitati cu 3 cifre, el este motivul pentru care alte familii inca isi au baietii, fetele, tatii si mamele. Este un erou libanez al carui num ear trebui sa fie in fata oricarei cladiri.
Povestea lui Adel este izbitor de asemanatoare cu cea a lui Abou Ali Issa, care a facut acelasi lucru cand orasul Tripoli a fost atacat la inceputul anului. Paralelea este terifianta. Ne arata cum tara noastra se invarte in cerc: atacuri teroriste, moartea unor oameni, eroi care apar si toate sunt uitate intr-o saptamana sau o luna. Politica se poate schimba, dar mor atat de multe victime pentru atat de putin, ca biata politica devine irelevanta.
Fie ca toate victimele actelor de terrorism sa se odihneasca in pace!"""  [ sursa : Jamilla Azazi ]


( sursa foto + articol stire )

0 elucubratii mai dihai decat cea de mai sus: